C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Zona euro:“Asistăm la un şoc fundamental. După criză va urma o Renaştere europeană”

euroCea mai mare realizare a UE ar fi recunoaşterea necesităţii europenilor de a se simţi “acasă” şi de a-şi gera propriile probleme, de a-şi uni, simultan, forţele pentru a rezolva şi problemele transnaţionale, afirmă scriitorul olandez Geert Mak în prima parte a intervenţiei sale, în cadrul unei recente conferinţe organizate de Trouw. Extrase.

Oricine cunoaşte sentimente asemănătoare celor pe care le nutresc eu în vecinătatea satului meu natal, Jorwerd, deşi cuvântul care le descrie are încărcături diferite în funcţie de limbă: de la intimul home, până la mândrul lieu şi complicatul Heimat. Toate vizează însă acelaşi lucru: locul în care ne simţim acasă. “Spaţiu”, în schimb, trimite la dinamică, la posibilităţi, dar şi la riscurile şi dezordinea inevitabile atunci când parcurgem drumuri noi, încă neexplorate.

Loc şi spaţiu (place et espace) – aceste două cuvinte au fost cândva o temă importantă a gânditorului francez Michel de Certeau, aprofundată mai târziu de gânditorul european – şi totodată preşedintele Consiliului European – Herman Van Rompuy. Europa a fost şi este cu precădere “spaţiul” – prin eforturile ei în vederea liberei circulaţii a mărfurilor, capitalului, persoanelor şi serviciilor, prin desfiinţarea graniţelor, prin crearea de şanse noi, cu toată neliniştea şi riscurile aferente.

O slăbiciune diabolică, sângeroasă: “În Europa poţi traversa într-o zi cu maşina cel puţin patru zone lingvistice şi culturale complet diferite.”

Europa cunoaşte de secole întregi tensiunea dintre “loc” şi “spaţiu”. În Europa poţi traversa într-o zi cu maşina cel puţin patru zone lingvistice şi culturale complet diferite. Această diversitate extraordinară a fost pe vremuri forţa noastră; asociată însă cu rivalitatea, ea a fost totodată slăbiciunea noastră eternă, diabolică şi sângeroasă.

Cunoaşteţi povestea: din dorinţa statelor-membre de a evita acest destin european, în 1951 a fost demarat, prin înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, un experiment istoric de guvernare supranaţională. Şi într-adevăr, vreme de cinci decenii, proiectul european a fost unul foarte reuşit. Nu trebuie uitat că, în multe privinţe, el a şi rămas astfel – întrebaţi-i, de exemplu, pe polonezi, pe estoni sau pe alţi foşti est-europeni. Dar în alte părţi, furtunile şi conflictele clocotesc din 2010 şi nu se ştie când vor lua sfârşit, iar dacă Uniunea va ieşi vreodată la liman după această criză, va fi o Uniune grav afectată.

Interdependenţa noastră europeană e atât de amplă şi de profundă, încât statele-membre sunt silite în fel şi chip să se preocupe de politica internă şi de modul de viaţă proprii celorlalte state. În primul rând, slăbiciunea internă a unora dintre statele-membre e cea care împinge câteodată Uniunea [până la marginea prăpastiei]. Dar cum se poate exercita o influenţă dinspre “spaţiu” asupra “locului”?

Clientelism şi patronaj

Am putea face, oare, să dispară ca prin farmec relaţia perturbată dintre stat şi mediul privat în ţările din fostul bloc estic? Iar acest lucru nu e şi mai valabil pentru tradiţiile clientelismului şi patronajului, adânc înrădăcinate în majoritatea ţărilor din Sudul Europei? Cu alte cuvinte: are cumva acest amestec european de admonestări, subvenţii, reţineri de fonduri şi amenzi rareori aplicate vreo influenţă asupra fenomenului “loc”? Chiar dacă – aşa cum se întâmplă în Grecia – crezi că poţi moderniza o economie recurgând, cu precădere, la tăieri de fonduri şi la măsuri de austeritate şi chiar dacă, procedând astfel, faci ca victimele să se întoarcă la dependenţa completă de patronajul prietenilor şi al familiei?

Şi ce facem cu morala vinii, propagată peste tot aici – morala pedepsei şi a austerităţii care dă tonul, în ultimii ani, în gândirea publică din Germania şi Olanda, morală pe care partidele aflate la guvernare în aceste ţări încă o îmbrăţişează cu obtuzitate şi suficienţă, dar care în restul lumii – inclusiv la FMI – e privită cu nedumerire, întrucât întârzie – dacă nu blochează de-a dreptul – orice recuperare a zonei euro?

Preţul care trebuie plătit pentru toate astea e foarte mare, mai ales în Sud. Deşi ştim cu toţii acest lucru – inclusiv aici, în Nord –, rareori auzi vreun politician olandez vorbind în aceşti termeni. Ce să mai zicem de preţul moral uriaş, de generaţia care creşte acum şi a cărei încredere a fost spulberată?.

Integrare, cel puţin la Bruxelles

Ce influenţă au toate acestea asupra “spaţiului” nostru european? Şi asupra raportului “spaţiu”–“loc” din interiorul unei Europe răvăşite, asupra raportului dintre Jorwerd şi Bruxelles? În ultimii cinci ani, am avut de a face cu două mari crize de încredere: o criză a băncilor în 2008 şi 2009, apoi, de la începutul lui 2010, o criză monetară care, de anul trecut, pluteşte pe ape mai liniştite, dar care încă nu s-a dezlănţuit cu adevărat.

Dacă ne gândim la consecinţe din punctul de vedere al autorităţilor de la Bruxelles, putem spune că instituţiile Uniunii au trecut uimitor de bine prin toate aceste calamităţi; s-au luat măsuri şi au fost create structuri care, până nu demult, erau considerate aproape imposibile. Ce-i drept, încununarea vitală a momentului – uniunea bancară europeană – nu a fost încă dusă la bun sfârşit, dar, în mare, criza a dus la o integrare sporită. Cel puţin acolo, la Bruxelles.

Sub ochii noştri ia naştere o Europă cu două, trei şi poate chiar mai multe viteze

Cu totul altfel stau lucrurile în lumea din afară. Acolo s-a declanşat un proces invers tot mai puternic, un proces de dezintegrare. De exemplu, în economia din zona euro: un întreprinzător italian plăteşte în prezent, în medie, o dobândă de două mai mare decât un întreprinzător german. Sub ochii noştri ia naştere o Europă cu două, trei şi poate chiar mai multe viteze.

Raporturi de putere dezechilibrate

Această dezintegrare apare limpede şi în dezbaterea politică europeană: diferendele privind abordarea crizei ating esenţa diverselor culturi politice şi economice. Astfel, francezii şi italienii – care şi-au “eliminat” mereu datoriile prin devalorizare – nu înţeleg nimic din frica elementară a germanilor de inflaţie.

Toate acestea dezechilibrează raporturile de putere din Europa: motorul unificării europene – axa Paris–Berlin – e din ce în ce mai şubred. După Spania şi Italia, Franţa riscă să devină următoarea ţară-problemă. Germania trebuie să indice direcţia, dar nu poate şi nici nu îndrăzneşte să o facă. Trecutul e în cotinuare prea încărcat.

Tradiţii cu rădăcini adânci

Între timp, încrederea cetăţenilor în experimentul european se diminuează. Rezultatul viitoarelor alegeri pentru Parlamentul European vor reflecta această neîncredere: sondajele semnalează că Parlamentul European, care oricum funcţionează destul de anevoios, va fi populat tot mai mult de extrema dreaptă antieuropeană.

Pe scurt, avem de a face cu o ciocnire fundamentală, nu numai între direcţii politice, ci şi între tradiţii europene cu rădăcini adânci. Rareori echilibrul dintre “spaţiu” şi “loc” – în toate formele lui divergente europene – a fost atât de perturbat în Europa cum este acum. Va putea oare să restabilească acest echilibru o simplă întoarcere la sistemul statelor naţionale din secolul al XIX-lea ?

Acum mai bine de o sută treizeci de ani, pe 11 martie 1882, gânditorul şi polemistul francez Ernest Renan a ţinut la Sorbona o alocuţiune care avea să se bucure de un extraordinar ecou, alocuţiune intitulată Qu’est-ce qu’une nation? [Ce este o naţiune?]. “O naţiune înseamnă, mai presus de orice, solidaritate şi este clădită pe experienţa sacrificiilor care au fost făcute şi pe care oamenii sunt gata să le facă din nou”.

Unii gânditori şi politicieni europeni – fără doar şi poate cei de la Bruxelles – ar prefera să elimine ideea de stat naţional, pe care o consideră un mit depăşit şi chiar periculos al secolului al XIX-lea. Ei văd în criză un mijloc de a face acum, în sfârşit, un mare salt înainte şi continuă să viseze la o federaţie europeană. Dacă am vrea să aplicăm asupra continentului nostru povestea luminoasă a lui Renan, putem spune că nici măcar după o jumătate de secol nu există cu adevărat o naţiune europeană. Dacă criza şi curentul irepresibil al austerităţii au erodat ceva, ei bine, ele au erodat tocmai solidaritatea subliniată de Renan şi voinţa de a merge mai departe împreună.

Regulamente bine intenţionate de la Bruxelles

Problema cu toate marile visuri europene este că, odată cu statul naţional, e dat la o parte şi interesul pentru factorul “loc”
Dar asta nu e totul. Problema cu toate marile visuri europene este că, odată cu statul naţional, e dat la o parte şi interesul pentru factorul “loc”. Brânzeturile produse pe bază de lapte nepasteurizat, pe jumătate ilegale, din piaţa de la Dieppe, cârciuma afumată şi fără toaletă din satul maghiar Vasarosbec, ciocolata de la Bruges, colectoarele solare de la Neukirch, metroul din Amsterdam – câte proiecte n-au fost sufocate de grindina de regulamente bine intenţionate de la Bruxelles?

Toate acestea sunt simptome ale unei federaţii europene care şi-a pierdut echilibrul de-a lungul deceniilor trecute. Prea multe chestiuni care, într-un cadru federativ normal – de exemplu, în Statele Unite –, ar fi lăsate în seama statelor-membre (să ne gândim la ciocolată) sunt administrate aici de la Bruxelles. Pe de altă parte, prea multe domenii ale politicii, dirijate mai mult sau mai puţin central în orice federaţie – cum ar fi sectorul financiar, politica externă şi apărarea – sunt, în Europa, încă de resortul capitalelor naţionale.

Cetăţenii Europei simt cu mare precizie acest neajuns. Dacă ceva – pe lângă deficitul de democraţie – subminează sprijinul acordat de cetăţeni Uniunii Europene, acest ceva e tocmai neajunsul de care am vorbit mai sus.

Introducerea unui senat european

Ar trebui oare să reîntronăm statul-naţiune în deplina sa glorie, aşa cum vor unii? Ar trebui atunci, în lipsa Uniunii Europene, să rezolvăm împreună, ca europeni, o mie şi una de probleme, de la cota de pescuit la acordurile financiare şi la politica energetică? Ce să mai vorbim de problemele climatice care, în secolul XXI, vine spre noi în tempo rapid? Nu cumva lumea a depăşit de mult de la sine raporturile naţionale?

Că ne place sau nu, trebuie să găsim anumite forme, controlate democratic, pentru acest “spaţiu” european omniprezent. E neplăcut şi foarte problematic, dar nu avem cum să ne mai întoarcem în anul 1956.

Statul naţional poate dobândi totuşi un loc nou: în interiorul democraţiei europene. Atunci vom putea pleda, pe bună dreptate, pentru introducerea unui senat european, menit să contribuie, ca în America, la consolidarea acestui element naţional în sânul Parlamentului European şi al democraţiei europene. Cel puţin la fel de importantă e transformarea idealului naţional: din ipostaza lui, tipică secolului al XIX-lea, de “ideal al sângelui, limbii şi gliei” într-un ideal mai politic de tipul celui cunoscut de americani. Acest proces e în plină desfăşurare şi în Europa.

Renaşterea europeană: “După această criză va veni o renaştere europeană. Într-o formă sau alta.”

După această criză va veni o renaştere europeană. Într-o formă sau alta. Va trebui să regăsim, pornind de la această Uniune Europeană greu încercată, un spaţiu european în care orice european să se simtă acasă într-un fel sau altul. Un spaţiu guvernat, mă tem, mai puţin de vise şi de idealism, un spaţiu care va surveni din pură necesitate. Nu unul triumfător, ci unul realist şi modest.

Asta se va întâmpla dacă regulamentele şi instituţiile europene vor ţine cont mai mult decât până acum de valorile din jurul noţiunii de “loc”. Dacă vom respecta, vom întreţine şi, pe cât posibil, vom proteja în faţa masivului front european şi global tot ce intră în sfera “locului”.

Acest spaţiu trebuie creat şi în interiorul dialogului politic, fie şi numai încetând să-i ridiculizăm şi să-i etichetăm imediat drept populişti sau naţionalişti pe toţi cei care nu se mai simt acasă în locul unde trăiesc. Ce-i drept, astfel de sentimente sunt exploatate sistematic de extrema dreaptă; dar asta se explică prin faptul că mişcările progresiste şi liberale au neglijat sistematic nevoia umană de “acasă” şi, într-adevăr, nevoia de “loc” şi de tot ce intră în sfera “locului”.

Economii paralele în reţele locale

În al doilea rând, echilibrul poate fi restabilit punând mai mult accent pe ceea ce poate să însemne localul pentru Europa. Peste tot, dar mai ales în Sud, vedem, de exemplu, cum apar din necesitate economii paralele bazate pe cunoaşterea locală a produselor, pe reţele locale – deci fără distribuitori –, pe credite acordate local, pe încredere locală.

În sfârşit, echilibrul poate fi restabilit prin extinderea noţiunii de “loc”, care a început în ultimul deceniu. Vedem într-o măsură tot mai mare că noţiunea de “loc” iese din cadrele naţionale: uneori e vorba de o regiune – adesea în sens transfrontalier –, alteori de sat şi tot mai frecvent de oraş.

Acum, această funcţie o au mai ales oraşele în care creativitatea şi inovaţia sunt înfloritoare, în ciuda oricărui pesimism, unde imigranţii vin şi pleacă, unde consiliile municipale rup barierele naţionale şi se pun de acord, peste tot în lume. Atât în ceea ce priveşte criza din prezent, cât şi perioada ulterioară, suntem angrenaţi într-un proces de lungă durată şi anevoios. După multe peripeţii, ne îndreptăm spre o Europă a oamenilor, în locul unei Europe a statelor.

Autor: Geert Mak

Sursa: Presseurop

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss