C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Vina anormalităţii noastre

 (photos.com)Aşa cum iarna nu-i ca vara tot aşa şi România nu-i o ţară ca alte ţări. E diferită. Ca o altă planetă. Sau o altă realitate. Viaţa aici e ca o piesă pe care o aştepţi să se termine ca să-ţi reiei apoi viaţa normală. Viaţa normală despre care ai citit sau ai văzut sau ai auzit în alte ţări. Dar ce faci atunci când piesa nu se mai termină?

Ceea ce-ţi mai rămâne de făcut, lucrul pe care orice ghid de supravieţuire ţi-l indică în România este să te înarmezi cu multă răbdare. Nu orice fel de răbdare. Acea răbdare filozofică ce-ţi permite să ai o zonă-tampon între ceea ce ţi se întâmplă şi reacţia pe care ai fi tentat să o ai. O răbdare nesfârşită care să te pună la adăpost de efectele secundare ale nefericirii – frica, nevroza, depresia, isteria.

Grijă mare la extreme. Unii ajung extremişti şi dau în indolenţă. E un fenomen foarte des întâlnit dar aşa înţeleg ei să se protejeze de nefericire. Inclusiv cu ei trebuie să avem răbdare, dacă nu din altruism măcar pentru a ne păstra rezerve importante de energie.

Răbdarea merge mână-n mână cu atenţia. În România ai nevoie la maxim, de ambele, fie în lucruri banale fie în cele complicate. Aici şi călătoria pe trotuar poate deveni un lucru tot atât de nesigur ca o aventură. După ce ai ocolit toate maşinile parcate acolo (căci toate maşinile de pe o stradă sunt parcate în faţa porţii, deci pe trotuar), alţi oamenii tot atât de grăbiţi ca şi tine, vreo câteva biciclete din sens contrar, gropile şi denivelările, avertismentele cu ”atenţie cade tencuiala”, fără să-ţi cadă ceva de sus, şi fără să te sperii de câinele de după gard care începe să latre exact când treci tu, poţi răsufla uşurat.

Dacă lucrurile simple sunt atât de complicate, cât de complicate sunt lucrurile complicate? Nu mă gândesc la accepţiunea universal valabilă de lucruri complicate, ci mă gândesc la lucrurile banale care, în România sunt complicate în sinea lor. Lucruri precum o zi plină la serviciu, a face piaţa sau a nu face piaţa, a traversa strada, a cheltui leafa pe o lună într-o săptămână, calculul facturilor, gătitul, şedinţa cu părinţii, vizionarea ştirilor politice sau mersul la şcoală, fiecare poartă în esenţa lui ceva complicat, apăsător.

Un lucru greu de suportat e priveliştea umană. Aproape toţi din cei care vin de “afară” te întreabă de ce oamenii au feţele aşa de încruntate? Unde e zâmbetul de pe chipurile lor? Mai au şi alte multe alte întrebări despre multe lucruri care la noi formează regula: De ce nu sunt condamnaţi cei cu procese de corupţie? De ce apar oamenii politici atât de des la televizor? De ce un profesor nu-şi poate permite să călătorească? De ce nimeni nu ia atitudine când se încalcă flagrant legile? De ce ne plesnim copilul că a mâzgălit peretele dar nu-i spunem nimic când ţipă la bunica? De ce nu ascultăm copiii atunci când vorbesc cu noi? De ce ne certăm în faţa lor? De ce nu ne felicităm copiii atunci când au făcut un lucru bun, oricât de mic? Da, celor ce-şi pun astfel de întrebări le trebuie răbdare să ne înţeleagă.

Există o poveste, un dat al oamenilor fiecărui popor. Povestea grea din sufletele românilor e întipărită pe chipurile lor. Duc cu ei parcă o vină interioară şi o povară din afară. Problema e că nici nu vor să iasă din asta. Amestecat şi cu lipsa unei educaţii (civice) de bază, cu unui cod etic pervertit de comunism ei nu susţin o luptă pentru un bine general până la capăt, îşi apără idealurile şi drepturile prea vag şi cedează prea uşor în faţa ispitei privilegiilor. De aceea sunt atât de uşor de cumpărat şi de şantajat. De aceea sunt atât de uşor de exploatat de clasa politică.

Şi tot de aceea nu ştiu să primească. Privesc cu suspiciune chiar gesturile de bunăvoinţă. Am asistat la cum cineva a împărţit odată cartele de metrou gratis. Fiecărui om pe care îl oprea îi spunea acelaşi lucru: că abonamentul ei expiră şi tot nu are ce face cu ele. Era un gest de oferire dezinteresată. Dar destui dintre cei opriţi au fost foarte suspicioşi. Unii oameni nu ştiu să primească. Le eşti suspect. Mă gândesc că dacă le-ar fi spus că acele cartelele sunt împărţite de vreun partid, le-ar fi primit mai uşor, deşi gestul n-ar mai fi fost dezinteresat. Există o lipsă de altruism acolo, în suspiciunea lor. N-au înţeles gestul de a primi bunăvoinţă fără să dai nimic în schimb.

Există acea categorie la care firescul li se pare suspect dar care nu se indignează în faţa răutăţilor gratuite, a meschinăriei, a eternei clevetiri politice. O consideră normalitatea cea de toate zilele. S-au familiarizat cu genul ăsta de existenţă subpământeană în care s-au limitat la satisfacţii imediate. În loc de aspiraţii au rămas să-şi aplaude politicienii care tropăie mai tare, care acuză cel mai mult. Se poziţionează glandular de partea lor din acelaşi instinct cu care au aplaudat cândva minerii care au venit să umple de sânge tinerii viitorului cu visele lor. Apoi se plâng mult, dar percepţia lor faţă de perspectiva şi calitatea vieţii se rezumă la pensie, micile descurcăreli în viaţă şi baia pe creier în faţa televizorului.

Pe alţii vicisitudinile îi închistează. Îşi închid perspectivele, îmbătrânesc înainte de vreme, se blazează, se urâţesc pe dinăuntru. Prea multe fete îşi pierd feminitatea, le vezi fumând pe stradă, îmbrăcate în blugi mulaţi şi tenişi, vorbind tare, adesea înjurând ca bărbaţii, femei care la 40 de ani arată de peste 50, bărbaţi care nu lucrează, deveniţi alcoolici care îşi brutalizează soţiile, copii lăsaţi de capul lor sau ţinuţi prea din scurt, elevi de liceu exmatriculaţi din cauza absenţelor, poliţişti care închid ochii la cei care lasă gunoaie dar care îţi interzic să intri cu bicicleta în parc.

Există undeva, în miezul lucrurilor un rău pe care l-am acceptat cu toţii. Cei care nu l-au acceptat sunt acum legende lăsate în uitare într-o societate care nu-şi promovează valorile, nu-şi impune reperele morale. O societate în care vocea intelighenţiei rămâne în plan teoretic, dintr-o vină de ambele părţi. O societate mişcată mai degrabă de reţetele de succes dubioase, de rochiţele sumare ale ”vedetelor” de televiziune, decât de elevi olimpici sau de rezistenţa anticomunistă din munţi din care putem învăţa demnitatea. O societate care se năruie dar care nu sancţionează derapajele grave de la vârful puterii, chiar şi când o lume întreagă ne pune la colţ pentru asta.

Mai există o speranţă la cei care încearcă încăpăţânaţi, cu răbdare, umilinţă şi umor să dea câte un exemplu personal prin lucrurile bune pe care le fac – fie că îşi cresc frumos copiii sau organizează şcoli de vară sau activităţi de voluntariat. Poate că asta e forma cea mai bună de ”luptă” împotriva răului: cantitatea de bine pe care poţi să-l faci gândindu-te şi la alţii, la ce poţi face pentru ceilalţi, atunci când vrei să faci ceva pentru tine. Dacă fiecare am gândi aşa, rezultatele s-ar vedea. Viaţa în România ar înceta atunci să mai fie o piesă tragică, iar noi n-ar mai trebui să ne gândim la alte ţări când vorbim de normalitate.

Adaptarea la rău a lăsat urme în noi toţi. Fără să vrem scriem cu toţii, activ sau pasiv scenariul anormalităţii noastre.

sursa: epochtimes-romania.com

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss