C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Viaţa din faţa Morţii – eroii de la Fukushima

Bomba atomică cu ceas care a devenit centrala de la Fukushima ticăie. Nu auziţi? Timpul pe care îl măsoară este când mai lung când mai scurt, după cum în misiunea de salvare, neprevăzutul ridică sau nu noi şi noi obstacole în calea celor care trebuie să oprească dezastrul. E ca o cursă prin labirint în care cu fiecare uşă pe care o deschizi ştii că, teoretic, te apropii mai mult de lumină, dar nu ştii câte alte uşi vei mai găsi în cale…şi totul e contra cronometru … iar zeii nu ne-au promis un Happy End.

Mergem cu metroul şi vedem pe ecranele plasmelor care atârnă din tavan ştirile de forma unor telegrame care ne ţin la curent cu desfăşurarea evenimentelor… Particule radioactive de la Fukushima au ajuns în IslandaStop.Norul radioactiv rezultat din scurgerile radioactive de la Fukushima ajunge joi la Paris, potrivit Agenţiei… Stop.

Ne-am obişnuit cu „live-ul” – ca o formă de entertainment – and they all „Love to entertain” us – în care moartea şi dezastrul chiar dacă nu sunt ficţionale se petrec altora, parcă pentru a ne distra pe noi. Deşi avem informaţii în flux continuu care ne provoacă emoţiile nu simţim şi realitatea lucrurilor ca atare.

Şi filmul produce trăiri intense, la fel şi reality showurile (ce ipocrizie să le spui „reality” când ştii clar ca există un regizor care manipulează toată improvizaţia actorilor de ocazie) să nu mai vorbim despre certurile conjugale în direct şi în duplex. Lucrurile acestea însă nu ne dau pe spate – un pic de adrenalină, un pic de emoţie (ură sau iubire, după gust) – nu ni se întâmplă nimic (criminalul din ştirile de la ora 5 râmâne în televizor ca şi criminalul din filmul horror de la miezul nopţii).

Dacă însă bomba atomică cu ceas care a devenit centrala de la Fukushima nu va fi oprită… ni se va întâmpla. Vom deveni noi înşine subiect de ştire… Tocmai suntem contaminaţi… (Chiar aş vrea să văd un astfel de headline la metrou).

O astfel de experienţă directă ne-ar face să îi privim cu alţi ochi pe omuleţii aceia în combinezoane albe care se agită pe ecran… Cum? cam cum i-am privi prin hubloul capsulei de siguranţă în care am fi prizonieri pe cei trimişi să ne salveze…înainte ca noi să rămânem fără aer.

Încă ne uităm la ei şi la efortul lor ca la un spectacol menit să ne entertain-eze…nu să ne salveze. Privesc ochii şi  feţele pasagerilor – bâtrâni, tineri, bărbaţi femei, care se uită indiferenţi, un pic plictisiţi, la ecranele care cad din tavanul staţiei de metrou, curiozitatea lor este doar căutarea unui subiect care să le oferă pentru cele câteva minute până la venirea trenului un pic de… entertainment, după care se îmbulzesc pentru a urca, pentru a-şi ocupa scaunul liber.

Şi greşim. Ar trebui să îi privim pe cei de la Fukushima ca pe nişte eroi – în sensul originar al cuvântului care se referă la acei oameni care prin sacrificiul lor îi salvează pe ceilalţi.

Şi ţineţi minte! Nu există Super Man, iar zeii nu ne-au promis niciun Happy End. Dacă ei vor da greş, noi…

Mircea Marin

sursa: standard.money.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss