Politică

Unde ne sunt comuniștii?

epoca-de-aurPartea cultivată a generației mele, atât de nesemnificativă statistic cât este, a crescut în ultimii zece ani într-o Românie încrezătoare în bunăstarea pe care o aduce doar sistemul economic al pieței libere și într-o cultură politică care se voia o imitatoare a idealului de perfecțiune imaginară, mai mult o proiecție a penuriei locale acute, din Occident.

Cei mai destupați la minte și cei mai inteligenți români de vârsta mea pe care i-am cunoscut nu doar că au absorbit limba engleză de mici copii, plus o parte din valorile occidentale contemporane (toleranța în viața intimă, acceptarea oricărei opinii ca viabilă), dar mulți locuiesc deja în Occident și s-au obișnuit cu traiul de emigranți, chiar dacă falia culturală le ridică și după 5-10 ani de locuit peste hotare destule probleme de socializare.

Prin contradicție, acești tineri, care astăzi se apropie de vârsta maturității adulte, anume 30 de ani, au fost educați, atunci când au aspirat la statutul de cetățeni informați, în a disprețui, poate chiar detesta, perioada comunistă din viața bunicilor și părinților lor. O parte din responsabilitate aparține indubitabil și memoriei biografice a rudelor tinerilor educați de astăzi, multe dintre acestea învinovățind direct regimul pentru eșecurile lor din prezent sau pentru nefericirile lor personale de atunci (deși un procent apreciabil, pe care nu știu să-l fi calculat cineva printr-un sondaj de opinie, din acești părinți au deținut poziții de mijloc în societatea comunistă, în sensul în care, fiind ingineri, economiști, profesori, medici, avocați, arhitecți, artiști au beneficiat de educația superioară pusă la dispoziție de regimul comunist și nu ar fi trebuit, în mod normal, să inculce valori occidentale progeniturii lor). Cea mai mare parte din răspundere pentru anticomunismul visceral însă o poartă mass-media, revistele literare și câteva zeci de titluri publicate la câteva edituri de notorietate din România ultimului sfert de veac.

Campania anticomunistă a fost atât de alert susținută și puternic reprezentată în piața publică de intelectuali și voci publice respectate încât în România de azi, cu excepția fostei clase proletare (pensionară la termen sau anticipat pe caz de boală odată cu secerarea la care a fost supusă de explozia ratei șomajului după demolarea economiei etatiste planificate), anticomunismul ideologic este politică de stat.

Imaginea confecționată a tovarășului care a trecut prin perioada 1960-1990 a comunismului românesc este atribuită proiectului de inginerie socială menit să-i transforme pe români în matrițe ale unui homo sovieticus arhetipal. Deschideți orice revistă de opinie din perioada 1990-2014 și veți găsi același discurs hiperdilatat, moralizator, inchizitorial, cu mențiunea că în ultima decadă anticomunismul s-a osificat și a pierdut din intensitatea discursivă a perioadei imediate post-1989. Anticomunismul a devenit știință aplicată în anumite institute de cercetare istorică aflate sub oblăduirea statului democratic și liberal (occidental) din etapa postcomunistă și, odată cu acest statut normativ, a căpătat la rândul său maturitate.

Cum arată în eprubetă homo sovieticus? De fapt, vorbim de un prototip spălat pe creier de ideologia oficială, incult, învățat să urască anumite categorii sociale, deci agresiv și dușmănos, amoral, oportunist (de aici nevoia de ipocrizie și minciuna zilnică a vechiului sistem), supus autorității oficiale, apolitic, asistat social de elita Partidului Comunist, invidios și ranchinuos pentru cei mai merituoși decât el, în fine, fără personalitate și fără sine, un om de turmă perfect, un robot ce unge rotițele mașinăriei birocratice comuniste ce se confundă odios cu întreaga societate.

Acest model mental a fost pompat în mii de articole, sute de publicații, zeci de cărți pentru ca opinia publică să înțeleagă ce i s-a întâmplat sub comunism și în ce direcție se cade să meargă după prăbușirea Blocului Sovietic. Terapia post-traumatică ar fi funcționat de minune dacă pacientul ar fi cerut-o. Din păcate, medicamentele anticomuniste s-au administrat pare-se unui bolnav robust și dificil, unui neom.

Recunosc că am reale dificultăți de a identifica homo sovieticus, așa cum am fost somat să învăț a-l identifica în perioada adolescenței mele și a studenției, în România.

Cum unica formă asociativă credibilă pe care o cunoaște România rămâne în continuare familia extinsă, am să încerc să arăt cum propria mea familie, heteroclită și destul de apropiata de familia oricui din această țară, nu a trăit în nici un fel fenomenul totalitar.

Recunosc preliminar că neamurile mele se trag din diverse trepte ale distribuției veniturilor în societate. Nu sunt cu toții nici bogați, nici amărâți.

Astfel, am avut bucuria de-a-mi cunoaște patru din cei opt străbunici. Cu toții erau în deplinătatea facultăților mentale când au părăsit lumea aceasta și au murit în mod natural, răpuși de vârsta înaintată.

Străbunicul din partea mamei, pe numele sau Pantea Ion, s-a născut în august 1907 și a murit la finalul lunii iulie 101 ani mai târziu. De origine din comuna Rucăr, străbunicul meu a trăit sub toate stăpânirile României moderne. Deși avea doar șapte clase (atât și-au permis părinții săi, țărani gospodari, dar fără mijloace prea mari, să-l țină la școală, pe el și pe cei 7 frați ai săi) se consideră învățat și domn pe lângă ceilalți bărbați din comună, fost sat. L-am prins bătrân de tot, dar încă în vigoare, citind ziarul și făcând comentarii acide. Ce m-a frapat la el ca adolescent era o anumită mândrie de muntean, plăcerea de a vorbi răspicat (semn de om educat după mintea lui), un anume patriotism trăsnit (îi plăcea să recite Doina lui Eminescu cu o voce tremurândă, de parca îi venea să plângă) și impresia că este un soi de patriarh. Nevasta-să, Mărioara, mai mică cu doar 3 ani decât el, nu avea nici un an de școală, ceea ce îl făcea pe străbunicul nu numai, prin puterea tradiției, stăpânul în casă (și, deci, peste ea), ci și cu un picior mai aproape de oraș decât ceilalți “țărani proști” (o expresie pe care am auzit-o de pe buzele lui). Bunicul nu avea nici un viciu deosebit. Îi plăcea totuși să facă din greu pe omul educat din neam. Ca meserie se confunda cu țărănimea României precomuniste, adică nu avea nici una. Deținea o pădure, pășuni, animale în curte (mai cu seamă vaci). Amândoi străbunicii mei erau oameni credincioși, dar străbunicul Pantea opina dur la adresa preoților, pe care îi definea drept “șmecheri” și “haimanele”, chestie care o scotea din fire pe superstițioasa de străbunica mea. După ce câțiva din frații străbunicului meu au murit pe front în munții Tatra între 1939-1945, străbunicul a intrat în posesia unei averi mai mari, dar nu a apucat să se bucure prea tare fiindcă au venit comuniștii și i-au confiscat totul în 1948. În continuare, străbunicul Pantea se ocupa totuși de pământurile sale și nu părea să regrete prea tare schimbarea de regim. Munca la munte nu e atât de grea ca cea de la șes, așă că, pe lângă gospodărie, stăbunicul a lucrat până la pensie ca magazioner undeva. Spunea că, odată ce au venit comuniștii (despre care nu avea nici o amintire bună sau rea, ci mai degraba una disprețuitoare), l-au ales pe el pentru munca de gestiune din simplul motiv că nu erau mulți care știau să scrie și să citească în Rucărul anului 1948 și care să lucreze ca magaziner. Cam aceasta i-a fost viața. Omul a avut două fete, ambele ajunse învățătoare. Țin minte că l-am auzit cum se mândrea cu faptul că fetele sale au urmat “o școală” și că au ajuns și ele “doamne”. Tot de la el am aflat că el “nu a facut copii mulți, ca proștii”. Amintirile sale despre România în ansamblu său nu existau, în afara episodului patriotic deja amintit și câteva întâmplări cu ofițerii germani impecabili și păduchioșii de soldați sovietici. Străbunicii mei nu trăiau într-o țară, ci la munte, își duceau viața în marginile propriei gospodării, fuseseră de câteva ori la Câmpulung, Brașov, Sibiu, Pitești și chiar București, dar cam atât. Din felul în care se exprimau și având în vedere nivelul jos de educație (străbunica mea era totuși analfabetă), întregul lor univers era redus aproape exclusiv la somn, muncă, reproducere, mers la Biserică și tot așa până la moarte. Pot spune că mi-au dat via impresia a doi țărani dacă nu fericiți (deși debordau de voioșie și poftă de a vorbi și la 85 de ani), cel puțin împăcați cu ei înșiși și cu soarta lor. Ca notă personală, îmi aduc aminte că străbunicul era un tip cu o personalitate accentuată chiar și pentru vremurilor noastre civilizate, dar, socialmente vorbind, își depășise puțin condiția și rămăsese un om al trecutului rural.

Tot din partea mamei am cunoscut-o pe cealaltă străbunică. Analfabetă, fusese căsătorită cu un miner bețiv care-i făcuse 8 băieți și murise de ciroză la nici 60 de ani. Străbunica era născută în intervalul 1910-1915 și s-a stins din viață la finalul secolului (cred că în 1998). Originară din Câmpulung Muscel, străbunica vindea la piață produse agricole până ce am intrat eu la școala și am terminat primele patru clase, adică probabil cu un an sau doi înainte să moară. Străbunica mea era agilă și isteață și exprima în vestimentație și în port pe țăranca de la munte. Soțul ei, pe care nu am apucat să-l cunosc, avusese aparent mult de câștigat social de pe urma comuniștilor. Fiind miner în regiune în anii industrializării forțate, străbunicul meu a reușit performanța de a-și trimite băieții la școală, unii terminând facultăți muncitorești prin anii 1950 (bunicul meu), alții ajungând ofițeri în armata română (câțiva dintre frații săi) sau polițiști. Nu mă îndoiesc că unii din frații bunicului meu (dar și el) au fost securiști sau au profitat de factorul politic din epocă (nu știu prea multe despre ei), dar din discuțiile pe care le-am purtat cu bunicul (care se apropie acum de 80 de ani), totul a fost făcut pentru depășirea condiției lor sociale, pentru a ajunge și ei mai sus decat pârinții lor și a trăi “bine”. Nu doar că nu există urmă de ideologie în mintea lor, ci sunt chiar goliți de orice rămășiță de sentiment moral abstract sau idee științifică. Apartenența lor totală la ritmurile naturale ale vieții agricole era atat de pregnantă când i-am cunoscut la țară pe vremea copilăriei încât nu știu dacă orașul Câmpulung Muscel nu păstrase mult în anul 1994 din pitorescul și societatea de la 1894. Religia încă domina mentalul lor moral, dar ritualurile tradiționale amprentau un tip de religie fără teologie. Clădirile construite înainte de 1950, livezile întinse pe dealuri, câteva clădiri industriale gri și părăginite compuneau peisajul, dar viața la țară, puternic provincială, era încă dominatoare până la sufocare.

Din partea tatălui, străbunica a murit în 2001, la 96 de ani. La rândul ei semi-analfabetă (terminase patru clase), crescuse lângă București și nu se deosebea prea mult de străbunicii de la munte. Povestea cu amărăciune de cât a trebuit să lucreze la câmp pe timpul verilor și ce viață grea avusese, deși, în mod clar, exagera pentru a ne impresiona pe noi, strănepoții ei, viața nefiind mai apăsătoare decât a celor mai multi țărani români. Ne-a rememorat odată chiar o călătorie cu tramvaiul tras de cai din Bucureștiul interbelic. Mereu mă uimea încăpățănarea ei superstițioasă și obsesia de a respecta sărbătorile din an, deși nu avea o opinie clară cu privire la semnificația lor și nu cred că avea habar de ce, într-adevar, făcea.

Pe scurt, jumătate dintre străbunicii mei aveau un univers intelectual închistat în repere religios-superstițioase, comunicau prin bârfe ca mijloc de informare și își porecleau din greu vecinii (fiind la rândul lor porecliți) și, mai ales, supraviețuiau din produsele gospodăriei lor. Universul domestic rural se îmbina de minune cu sacrul. Conservarea și reproducerea vechilor datini și structuri economico-sociale formau universul lor de referință. Nu mă îndoiesc că nu altfel gândeau și își organizau viața cei peste 60% din românii anului 1948.

Cu bunicii povestea se prezintă oarecum altfel. O bunică (cea din partea mamei) este, cum deja am amintit, învățătoare. Și-a petrecut întreaga meserie “intelectuală” (atribut cu care se mândrește și acum ca pensionară, probabil ca marcă distinctivă față de generația anterioară) alfabetizând poporul nostru înapoiat, dar, indubitabil, a cântat tot ce i-au impus regimurile vremii. Cântece ceușiste sau imnuri la adresa Partidului Comunist erau partea din fișa postului oricărui cadru didactic ajuns astăzi la 75-80 de ani. Ce am putut să observ la bunica erau atitudinile mic-burgheze: citea câte o carte proastă, se uita pe reviste, era abonată (și este încă) la un ziar (fostul “Scânteia”), petrece multe ore la televizor, avea telefon, frigider, mașină de spălat încă din anii ’60-’70. Cunoștea coaforul, deși nu-l frecventa prea des, având în vedere că viața ei, ca și a bunicului meu, s-a scurs molcom tot în prăfuitul și uitatul de lume Câmpulung Muscel, dar nu într-un sat oarecare din proximitate (cazul străbunicilor), ci chiar în “marele” oraș. Cred că a fost membră de Partid, deși nu aș băga mâna în foc. Bunicii mei s-au plimbat prin România anilor 1970 cu mașina lor personală de proveniență pur românească (dar cu piese franțuzești), au fost pe litoral, își trimiteau fata în tabere cu pionerii, aveau o oarecare idee despre lume. Și, totuși, să nu depășim nivelul. Muncile domestice au continuat în curtea bunicilor mei, dar nu în același ritm ca în cea a străbunicilor. Fiind integrați social în economia comunistă și câștigând un salariu, bunicii mei au cunoscut bruma lor de modernitate prin lentilele ochelarilor de partid. Bunicul a fost miner, ba chiar șef de mină la un moment dat. Copil de miner la rândul său, bunicul a fost membru fidel de partid, proletar sadea, urmașul lui Stahanov pe plaiurile mioritice. Visceral interesat de politică, dar astăzi bolnav și cu pensie bună, bunicul deplânge felul în care “nenorociții” de azi au măcelarit industria României comuniste, mai cu seamă mineritul său drag, fără să-i treacă prin cap că siderurgia sau chiar meseria sa constau în industrii utile în primele perioade ale Revoluției Industriale. Școliți pe sprânceană, alfabetizați doar formal, inculți, bunicii mei sunt o parodie a străbunicilor mei, un hibrid blocat la mijloc între grajd, cocina de porci, răsadurile din grădină și un soi de viață urbană cu ifose, dar fadă și fără conținut real. Comunismul lor ideologic nu există. Se poate vorbi doar de câteva sintagme moarte, clișee și locuri comune culese de prin gazete, de pe la televizor. Față de străbunicii mei, urmașii lor direcți au renunțat parțial la religie (dar au păstrat superstițiile intacte, semn că tocmai folclorul, fiind creația imaginației populare autentice, moare ultimul, după credința ortodoxă oficială, deci impusă de sus din afară), dar în continuare nu citeau (deși aveau bibliotecă în casă) și dovedeau îngustimea minții patriarhale. Ceea ce însă am băgat de seamă cu insatisfacție era gradul lor scăzut de respect pentru educație (consonant cu o admirație pentru forma oficială a diplomei) pe care străbunicul Pantea, cu ale sale 7 clase terminate în interbelic, nu-l avea. Mental, bunicii sunt încă blocați în momentul ieșirii lor la pensie cândva în jurul anului 1989. Să fie ei homo sovieticus? Poate, dar cu siguranță ce au trăit ei (și cine sunt ei până la urmă) nu aduce cu ideologia marxist-leninistă. Un alt aspect deprimant este acela că frații bunicului meu, la rândul lor țărani, dezvoltaseră un apetit pentru parvenirea prin funcții chiar în anii 1950-1960. Cu cât se mutau mai de tineri să își câștige existența lângă un oraș industrial dictat de sus, cu atât apetența de a fi cinici, de a fura nimicuri de la combinat/ uzină/ unitate sau de a abuza în varii moduri de funcțiile lor administrative creștea simțitor, indiferent că activau ca militari.

Din partea tatălui, crescut lângă și educat în apropierea Bucureștiului, bunicii au fost tot oameni sub vremi. Bunica era analfabetă, terminând doar două clase, remarcându-se în adolescență cu un premiu de frumusețe acordat de proprietarul de fabrică Bragadiru. Născuți între 1930-1935, bunicii mei s-au stins din viață în ultimii douăzeci de ani. Amintirile despre ei sunt însă vii. Bunicul s-a născut în Pitești la începutul anilor ’30. Am înțeles că frații săi numeroși și mai în vârstă fusesera închiși pentru adeziunea la mișcarea legionară și că erau naționaliști și antisemiți. Stră(stră)bunicul meu se remarcase pe la începutul secolului trecut drept un croitor priceput și avea ceva stare materială: casă în oraș, câțiva băieți urmaseră liceul “Nicolae Bălcescu” și o pădure în apropierea urbei. Bunicul a urmat Politehnica în București la începutul anilor 1950, dar mi-a fost dat de înțeles că nu a absolvit-o, marele oraș având un efect devastator asupra conduitei sale morale. Mai pe scurt, se lăsase de facultate prin anul al treilea (fără să-l informeze pe “cel bătrân”), pe motiv că se angajase, câștiga bani buni și își trăia viața de bărbat singur și tânăr. Bunicul a păstrat întreaga viață o înclinație deosebită pentru matematică, pe care o practica ca hobby alături de șah, și chiar fusese admis încă o dată la Facultatea de Matematică a Universității București la zi în ultima parte a anilor ’60, dar cum avea o familie de întreținut și nu putea merge la cursuri, a abandonat și această încercare academică. În afara unui episod trist de un an în temniță, cauzat de actul penal de evaziune fiscală pe un șantier în anii ’50, eveniment care i-a declanșat o ură latentă pentru regimul comunist, bunicul a lucrat mult timp într-o fabrică din industria chimică din jurul Bucureștilor pentru ca, în ultimii ani de comunism, să devină om de afaceri la negru ca un negustor prosper de butelii. În comparație cu celelalte rubedenii, bunicul meu nu numai că citea, dar obișnuia să-și facă notițe pe marginea paginilor: capodopera lui Gogol, un roman din Th. Dreiser, ceva din Th. Fontane mi-au căzut în mâini câțiva ani după moartea sa timpurie. Dintre toți însă, bunicul avea cele mai raționale și mai solid întemeiate mărturii despre istoria pe care o trăise: comuniștii erau niște cretini și derbedei care mâncau rahat cu orice ocazie, dar, din teamă, tăcuse din gură. Umilințele pe care le suferise în închisoare îi accentuaseră lașitatea. Ca și tatăl meu, judeca ideile în funcție de persoane și nu avea principii clare în afară de cele rezultate din educația morală tradițională pe care o primise acasă în anii copilăriei și ai adolescenței. La urma urmei, deși cel mai cultivat din neam, bunicul era apolitic, supus, speriat, chiar paranoic. Deși l-am cunoscut puțin (a murit la câțiva ani după Revoluție), lumea îl admira pentru inteligență, dar, mie unuia, îmi inspiră mai degrabă portretul unui individ marginal, slab integrat social pentru a reprezenta o sursă de analiză sociologică. În plus, deși locuia în apropierea Bucureștiului, trăia aproape exclusiv din venituri, nu din produsele naturale ale gospodăriei sale.

Despre părinții mei, trecuți deja de 50 de ani, nu am ce să spun în afara faptului că au prins puțin timp ca angajați în comunism și că sunt aproape complet urbanizați, au studii superioare încheiate la începutul anilor 1980, neavând când să piardă ceva odată cu dispariția vechiului regim. Au menținut vagi rudimente superstițiose și un fundament fragil, dar prezent, din regulile morale ale străbunicilor mei.

După cum se poate ghici, homo sovieticus nu a născut nici o mlădiță în istoria de aproape un secol a arborelui meu genealogic. Nuli ideologic, apolitici, cu o viziune precumpănitor irațională asupra vieții, cu un picior la țară într-o comunitate de familii ce se știu între ele și cu un altul la “oraș” în furnicarul impersonal, procesul de modernizare al neamului meu a debutat târziu, cu sincope și, fără îndoială, cu urmări mai mult sau mai puțin superficiale.

Comunismul a fost ca idee o fantasmă inoperantă, iar ca realizare nu a depășit un mixtum teribil de înapoiere socială și aspirații modernizatoare, parțial realizate, majoritar avortate. România a livrat până acum doar modernizări neterminate, tatonând din urmă și cu consecințe sociale de lungă durată trecerea ontologică de la sat la oraș.

Autor: Dan Alexandru

Sursa: Vicuslusorum

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Ioi, ce prost esti. Asa de mult m-a scarbit ce-ai scris incat ma si dezabonez. Sa fii sanatos, scrie pentru cine vrei. Eu nu te mai citesc.