C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Tristeţea lui Andrei Pleşu şi sila cititorilor săi

andrei-plesuNu am, personal, nici o îndoială: Radu Beligan făcea mai bine să nu intre în atingere cu mlaştina politică autohtonă. Cine se amestecă în troacă… Nu contest deci nici o clipă ideea că imaginea sa nu va câştiga nimic din asemenea atingeri.

Ceea ce însă contest cu vehemenţă este dreptul moral al lui Andrei Pleşu de a-l trage de urechi pe distinsul actor. Dreptul de a cere cuiva mai multă rezervă demnă în faţa politicului presupune atu-ul de a fi etalat tu însuţi o atare rezervă în trecut. Dimpotrivă, promiscuitatea conduitei personale invalidează autoritatea de a face morală altora.

Tropăiala de valet bătrân a lui Pleşu în jurul lu’ Băsescu, industriozitatea lui de slugă veche, obişnuită să cureţe cu zel murdăria stăpânilor (în cazul său, prin prestaţiuni mediatice dezodorizante), aruncă în derizoriu poza de ‘adâncă tristeţe’ pe care şi-a compus-o în faţa lui Beligan. A juca rolul demnităţii întristate, când tu însuţi te-ai pretat la cele mai jalnice servicii pentru cei mai jalnici scamatori politici, frizează şarlatania.

Dar poate aţi uitat aceste jalnice servicii. Sunt totuşi lesne de rememorat. Un singur exemplu va ajunge. În Dilema veche, nr. 281, 2-8 iulie 2009, p. 3, maestrul Andrei Pleşu lua apărarea uneia dintre cele mai lamentabile manifestări de sultanism băsescian: împingerea progeniturii prezidenţiale în Parlamentul european. E, pe cât se pare, cel mai jos nivel scatologic atins de maestrul îngerilor, care se mânjea atunci rău de tot încercând să justifice nejustificabilul.

Pasul prim era redefinirea arbitrară a nepotismului, în aşa fel încât să se poată lansa pretenţia că n-ar fi fost vorba de aşa ceva. „Ar fi fost nepotism,”  – ne învăţa cu ridicolă seriozitate Maestrul –  „dacă domnişoara Băsescu ar fi fost numită ministru sau ar fi căpătat, sub preşedinţia tatălui său, o demnitate publică. În aparatul de la Cotroceni, de pildă.”

Trebuie să fi fost o zi tare neagră pentru Pleşu, de s-a pretat la asemenea sofisme stupide. Nepotismul presupune oare doar accesul la demnităţi publice în aparatul ministerial sau prezidenţial? Cine decretează asta? Orice rol public sau avantaj nemeritat (şi Pleşu însuşi admite indirect că aici era nemeritat), obţinut în virtutea poziţiei de influenţă a unei rude, e nepotism. Profesorul care îşi aranjează fiul sau nepotul să ia o notă bună nu face nepotism? Ministrul care aranjează angajarea unei pupile la o universitate de stat, la televiziunea publică sau la o reprezentanţă culturală din străinătate nu face nepotism? Ce să mai vorbim. Şi dicţionarul trebuia mutilat, pentru apărarea regimului (şi năravurilor) distinsului Traian Băsescu (cel mai recent înger din debaraua profesorului de angelologie).

Că Pleşu avea ceaţă în raţionament, când s-a încumetat să profereze aceste pseudo-idei de vasal ahtiat să dezmierde, e demonstrabil foarte simplu: dacă definiţia lui ar fi admisă, nici împlântarea lui Nicu Ceauşescu ca şef al UTC  nu era un caz de nepotism…, că doar a fost ales prin vot deschis… Şi nu pentru o funcţie ministerială sau prezidenţială.

Să înceteze Maestru de a mai face pe prostu’ (că nu e!). Ştie el prea bine cum se joacă jocu’. Exact aşa cum Ceauşescu putea, cu un telefon, să-şi aranjeze odrasla lider UTC, şi Băsescu a putut s-o facă om (politic) pe Elenuţa. Desigur, prin alegeri. Dar cuvântul ‚alegeri’ nu spune tot. Există ceva numit manipulare, există aranjamentele de culise ale Puterii. La asta recurgea Ceauşescu, şi la asta se recurge şi azi. Formele manipulării mai diferă, dar tot asta e.

Pleşu nu ignoră aste lucruri, că nu e orb. Dar ce zic?  Nu e orb? Ba este însuşi Regele Nevăzătorilor – fiindcă nimeni nu e atât de orb ca acela ce nu vrea să vadă.

Să analizăm puţin variantele. Cum a ajuns Elenuţa candidatul PDL? Simplu: sau pe merite, sau prin trafic de influenţă. Sau pentru că era foarte bună, şi se afirmase deja ca foarte bună, fiind deci rugată respectuos să candideze. Sau pentru că, fără a fi bună, cineva a dispus să fie înfiptă ca şi candidată. Care o fi varianta corectă? Secretul lu’ Polichinelle: cine să nu-l ştie? Dar culmea e că îl ştie şi Pleşu, care vorbeşte blând de „insuficienta ei calificare pentru rolul pe care şi l-a asumat”. Suave vorbe – imaginaţi-vă ce gen de om ar vorbi de ‚insuficienta calificare’ a lui Nicu Ceauşescu pentru rolul asumat!!! Mais passons.

Deci nu era calificată. Atunci cum s-o fi proţăpit în rol? Maestrul îngerilor ne răspunde: prin alegeri. Şi aici e ocazia să mai tragă un strat gros de unsoare: nu numai că Băsescu nu e de vină (că doar n-a angajat-o la Cotroceni!), dar şi ea e absolut inocentă: „În fond, până la urmă, chiar şi domnişoara Băsescu e nevinovată”. De ce?  Păi doar nu s-a impus dând cu pumnii… ci a fost aleasă! Democratic!

By the way. Observaţi deferenţa: ‚domnişoara Băsescu’!!!  Hillary Clinton e Hillary Clinton şi atât, Angela Merkel e Angela Merkel tout court, numai EBA e ‚domnişoara Băsescu’… îi venea mierea pe limbă lu’ nenea Andrei, după ce şi-a dat jos anteriul şi a înşfăcat săpunu’ de rufe s-o albească pe ‚domnişoara’.

Dar să ne întoarcem la alegerile democratice. Pour une fois, îl chinuie pe domnu’ profesor respectul pentru democraţie (comparaţi cu zisele sale dispreţuitoare obişnuite despre acest regim politic neelitar!) Dar n-are el aici dreptate? N-a fost ‚domnişoara’ aleasă? Ba s-avem pardon. E noapte neagră pe meleagurile Maestrului – de aceea el vede prost şi puţin. Vede doar rezultatul (a fost fata aleasă!), nu (vrea să) ştie nimic de procesul care a dus la alegerea ei. Ca şi cum alegerea ar fi un accident natural: i-a venit fetei… funcţia. Ce să mai facă, dacă s-a trezit aleasă? Cu inocenţa ei, a acceptat.

Dacă însă pune cineva întrebarea „cum s-a ajuns la alegerea asta?”, totul devine clar. Pentru a fi ales, ai nevoie de bani şi relaţii. Cineva te adoptă de candidat, te pune într-o circumscripţie cu şanse bune de a fi ales, îţi face publicitate, etc. Cum de a beneficiat de asta mamzela, dacă nu era ‚competentă’? (cu ruşine preiau eufemismul mieros al Maestrului) Nu prin trafic de influenţă exercitat de la cele mai înalte nivele? Şi asta nu e nepotism?

Eroarea lui Radu Beligan de a-l susţine pe Ponta este o gingaşă şi nevinovată alunecare de picior, pe lângă îndelungata, sistematica şi neruşinata slugăreală a lui Pleşu la curtea băsească, concretizată în atâtea articole, interviuri şi gesturi publice jenante.

Dacă tace o clipă corul îngerilor, s-ar putea ca Andrei Pleşu să audă murmurul cititorilor săi tereştri: “Maestre, ne e silă!”

Autor: Adrian-Paul Iliescu

Sursa: Argumente si fapte

Related Posts

One Response “Tristeţea lui Andrei Pleşu şi sila cititorilor săi”

  1. Istetu says:

    plesu – preshu

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss