C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Transfăgărăşanul devine Trans…zgomotosul

poluareRomânia devine o țară de surzi, incapabili să mai reacționeze la o gravă problemă națională și chiar mondială: poluarea fonică. Asurzitor și sistematic, zgomotul ne ocupă teritoriul și viața. Orașele, satele, mânăstirile, mijloacele de transport public, petrecerile și, mai nou, traseele turistice sunt asaltate de hoarde crescânde de decibeli. Studiu de caz: Transfăgărășanul.

Sunt un iubitor de liniște. În România, pare însă că voi deveni un frustrat, pentru că liniștea devine specie pe cale de dispariție. Ca și hărțile de zgomot. Speranța mi se leagă de natură și de locurile monahale. Ei bine… și aici liniștea începe să dispară. Urbanizarea atrage cu sine zgomotizarea, după cum spun sfinții: omul trage după sine, oriunde s-ar afla, patimile proprii.

Bulibășeala autorităților, în cazul Transalpina, m-a determinat ca anul acesta să aleg Transfăgărășanul, ca zonă de recreere în natură. Zonele alpine înalte sunt, cel puțin pentru mine, veritabile locuri de frumuseți ziditoare de suflet. Frumusețea, liniștea, aerul și apa mai puțin atinse de poluare sunt doar câteva motive pentru care le prețuiesc. Adaug și impactul spiritual, Psalmistul David recunoscând chemarea divină a muntelui: „Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu”.

Bun. Zis și făcut. Dis de dimineață, am pornit pe cărările turistice ale Transfăgărășanului, în speranța reîntâlnirii cu frumusețile sale. Prima oră se scurge în susur de ape și țipăt de acvilă de munte. Natura își cinstește Creatorul, îmbătându-mă feeric cu golurile alpine ale zonei Bălea. Într-adevăr, Transfăgărășanul este o carte de vizită unică a României.

Din păcate, drumul rutier care m-a dus acolo se degradează încet și sigur (tehnic vorbind), autoritățile demonstrând încă odată că, deși avem o țară extraordinar de frumoasă, lor nu prea le pasă. În plus, gafa de pe Transalpina se repetă: există zone periculoase de drum, unde elementele de siguranță, gen parapeți, lipsesc sau sunt deteriorate. Astfel, riscul de a parcurge serpentinele „pe scurtătură”, prin căderea în prăpastie, este foarte ridicat. Dar, înălțimea de la care CNADNR ne tratează pare bine asigurată, chiar dacă superficialitatea ei ne-a costat un milion de euro câștigate în instanță, pentru un parapet periculos.

Zona Bâlea este și ea o carte de vizită a României, care se urâțește an de an. În jurul lacului ai senzația de bâlci. Deși e declarată rezervație naturală, nu înțeleg cum de au apărut aici tarabe cu de toate, fast-food-uri, grătare, alte patru cabane pe malul lacului (pe lângă cea din epoca Ceaușescu) și o grămadă de parcări private. Practic, oriunde ai parca, e loc privat. În loc de parcare, aș fi plătit bucuros o taxă de reparație a Transfăgărășanului, deși mai plătesc și acciză la carburant și rovignetă. Dar, Statul se plânge doar că nu are bani, în vreme ce e generos cu privații…

Însă astea sunt probleme vechi și, cred, știute de cititor. Cele noi mă vor izbi în timpane cu precizie elvețiană – deși n-am prea auzit de poluare fonică în Alpi. Fix la ora 8, bâlciul trans-zgomosului își deschide porțile. Un fast-food vrea să pară tradițional, așa că bagă în boxe muzică populară de tip nou. Vreo jumătate de oră, toată căldarea glaciară Bâlea e străbătută de „șai-lai-la”-rile obsesive ale unui artist cu mai puține cuvinte în vocabular decât numărul de capre negre din tot masivul Făgăraș. Toba formației îmi dă ritmul, cu fiecare piatră urcată pe poteca turistică. Ca la galere, nu alta…

Am ascultat, fără voie, „producția muzicală” până când am ajuns aproape de vârful Iezerul Caprei (2417 m). Atunci, muncitorul român s-a dezmorțit din frigul alpin și a trecut la treabă. Mai întâi, a pus mâna pe o drujbă, cu care mi-a scărmănat îndelung timpanele. Cum în zonă nu-s gaze, principala sursă de foc pentru cabane este lemnul. O dată cu înmulțirea lor, a crescut și necesarul de lemn și, implicit, de drujbe.

A urmat, apoi, o simfonie atipică. Nu doar drujbele s-au înmulțit, ci și uneltele de construcții. Cabanele se extind sau se întrețin, ceea ce aduce în zonă bormașina, flex-ul sau generatorul de curent. Prin urmare, valea se umple de un dizgrațios cor de zgomote industriale, care mi-a dat senzația că fac o vizită la uzină, nu pe un traseu alpin. Dacă înainte, zonele turistice montane aveau avertizări asupra existenței animalelor sălbatice, mă aștept ca, în curând, cinismul autorităților să planteze panouri cu avertizări asupra noilor „animale domestice”, generatoare de zgomot. Care, constat trist, le-au și alungat pe cele sălbatice – aşa că, nu mai avem ce admira în afară de tehnologia în acțiune…

Când credeam că mai rău de atât nu poate fi, pe marginea șoselei parchează un manelist, care vrea neapărat să-și semnalizeze sonor prezența. Observ că și manelele sărăcesc în cuvinte, în locul lor înmulțindu-se „he-he”-urile și „hopa”-urile. Criză de textieri sau expresie a tribalizării, mă gandesc, în vreme ce urletele și gemetele îmi lovesc timpanele ca niște ciocane, de la o distanță impresionantă (vreo 2-3 km în linie dreaptă). Și, se mai miră unii că Hristos n-ar fi putut fi auzit când vorbea mulțimilor apropiate de pe Muntele Fericirilor… Pe atunci, nu prea exista poluare fonică, ori eu îl aud pe manelist cu toată „uzina” de lângă lac funcționând.

Încercând să evit disperarea unei veniri inutile la munte, dau să caut frumusețea (și liniștea) nocturnă a zonei. Nicăieri în România nu poți admira cerul înstelat, Calea Lactee și luminițele localităților din vale, ca de pe Transfăgărășan. Din păcate, liniștea mi-a fost furată și noaptea. O ceată de cheflii a chiuit din minut în minut, chiar lângă Salvamont, spărgând liniștea zonei cu urlete și onomatopee bahice, până când am plecat (pe la ora 12 noaptea). Așa am înțeles mai bine de unde vine expresia „a urla ca în pădure”.

M-am întrebat ce poate face turistul cazat (sau campat) în zonă, împotriva tuturor acestor needucați, care pun în pericol frumusețile naturale, prin poluarea lor comportamentală. Mai ales când vine din străinătate (și am întâlnit destui). Cheamă Salvamont-ul? Sună la 112? Face plângere la Poliție? Se adresează direct poluatorilor fonici, cu riscul de a intra în conflict? Un răspuns optim încă n-am găsit. Autoritățile ce au de spus?!

PS. Când am ajuns la locul în care eram cazat, niște turiști vecini, „veniți la liniște”, doar ce lansaseră o „manelărie în aer liber”. Probabil Aghiuță vrea să intru în depresie….

Autor: Pr. Eugen Tanasescu

Sursa: Doxologia

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss