C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Trăim într-o distopie numită teledemocraţie

gvo-eds-mediademocracyday-vancouver-netneutrality-1[DAVID BEN ZION]: Diavolul este acela care ne bate la uşă!  [ARIEL DAN]: Ştiu, David. Dar ţara, lumea întreagă, îl vede sub chipul unui înger. Percepţia faptelor e mai presus decât faptele însele. Imaginile sunt cele care dictează politica conducătorilor de democraţii. Am intrat în era teledemocraţiei.

Este foarte posibil ca acest gen de discuţie, dintre un şef de serviciu secret şi un prim-ministru, sa fi avut loc nu de puţine ori la nivelul conducerii politice din ţara noastră. Secvenţa de mai sus face parte din romanul Mesiada, al scriitorului francez André Soussan. Termenul de teledemocraţie (democraţie electronică) a fost definit pentru prima oară în anul 1981 de către profesorul american Theodore Becker, de la Universitatea Auburn, într-un articol cu un titlu extrem de sugestiv- „Teledemocracy. Bringing Power Back to People” : „un model de comunicare politică în dublu sens, care poate oferi mijloacele de educare a alegătorilor, pentru a facilita discutarea deciziilor importante şi înregistrarea de sondaje instantanee, contribuind la dezvoltarea democraţiei participative”.

Prin urmare, teledemocraţia se dorea a fi un imbold oferit cetăţenilor pentru a trece în etapa democraţiei participative, soluţie intermediară între democraţia reprezentativă a Epocii Moderne şi democraţia directă, născută în Grecia Antică. Ted Becker mai afirmă că diversificarea mijloacelor de comunicare va duce la micşorarea decalajului dintre cetăţeni şi aleşii lor. În teorie, modelul propus de profesorul american arăta bine, dar odată cu trecerea timpului au apărut şi criticile, teledemocraţia dovedindu-se a fi o utopie. Iar graniţa dintre utopie şi distopie este destul de fină.

În 1992, sociologul american Michael Shudson remarca impactul televiziunii asupra dezbaterii democratice, într-un articol pe tema limitelor teledemocraţiei. „Modernizarea discursului public este o cauză nobilă, dar oare va vindeca bolile democraţiei moderne? Este o problemă fundamentală a politicii noastre, incapacitatea de a comunica?”, îşi începea acesta expunerea. Michael Shudson semnala lipsa de interes a cetăţenilor pentru acest nou model de democraţie:  „Impactul potenţial al formelor mass-media sugerează o nevoie de pluralism. Ce am putea afla despre candidaţii noştri şi despre noi înşine, prin intermediul diferitelor tipuri şi forme de mass-media? Nu ştim până nu încercăm.”  În America anului 1992, aflată în plină campanie electorală, dezbaterile din spaţiul public erau dominate de două partide politice şi de candidaţii acestora, şi, în plus, acaparate de presa mainstream. Vă sună cunoscut? Autorul recomanda diversificarea temelor de dezbatere şi apariţia altor voci şi stiluri de discurs, pe care media nu le poate anticipa şi controla. În final, sunt oferite câteva avertismente de luat în seamă: Democraţia participativă ar putea deveni un simplu paliativ, dacă nu există o reală şansă ca guvernul să acţioneze petru remedierea problemelor ridicate. Pe de altă parte, există potenţialul de manipulare a opiniei publice. Manipularea opiniei publice găseşte un teren propice atunci când există mai mulţi consumatori pasivi ai informaţiei din presă, decât cetăţeni activi. Filmul satiric „Wag the dog” (1997) arată că nu este deloc imposibilă deturnarea atenţiei opiniei publice de la un anumit subiect, ce părea a fi la un moment dat de maxim interes. În România ultimilor 10 ani, această practică a fost ridicată la rangul de artă, depăşind imaginaţia producătorilor de la Hollywood. În celebra producţie cinematografică americană, este înscenat un război cu Albania, pentru ca oamenii să uite de recentul scandal sexual în care era implicat preşedintele. Campania se bucură de un deosebit succes- ziarele şi televiziunile şi-au focusat atenţia asupra războiul purtat împotriva teroriştilor albanezi, regizat şi produs de Conrad Brean (Robert de Niro) şi Stanley Motss (Dustin Hoffman), aflaţi în slujba Casei Albe. În 1995, academicianul britanic Richard Barbrook (School of Social Sciences,Humanities and Languages, din cadrul Universităţii din Westminster) îşi exprima viziunea optimistă prin care Internetul va ajuta pe viitor la realizarea unui vechi ideal democratic: secolul XXI va fi cel al cetăţenilor informaţi, care deţin cunoştinţele necesare pentru a lua decizii politice care să le influenţeze vieţile. Mai simplu, oameni care ştiu exact ce vor.

În articolul publicat în revista „New Scientist”, este prezentat un scurt istoric al democraţiei electronice: „Încurajaţi de rapida convergenţă a telecomunicaţiilor, mass-mediei şi computerelor, mulţi oameni cred acum că autostrada informaţională va crea condiţiile participării directe a cetăţenilor la luarea deciziilor politice. Această utopie tehnologică a fost propusă pentru prima oară în anii ’60, de către Situaţionişti şi alte grupări de extremă stângă. Aceşti tineri revoluţionari doreau ca oamenii să işi conducă singuri destinele, printr-o formă high-tech de democraţie directă – agora electronică. Inspiraţi de această viziune, activiştii din întreaga lume au creat emisiuni radicale, difuzate la posturile de radio pirat”.  Important de adăugat că Situaţioniştii au fost adepţii teoriei care critica societatea spectacolului, apărută încă din anii ’20, ca urmare a tehnicilor de manipulare descrise de Edward Bernays în lucrarea Propaganda. În opinia lui Guy Debord, membru fondator al mişcării situaţioniste internaţionale, „spectacolul” este o manifestare superficială a societăţii capitaliste, propagată de mass-media. O idee extrem de interesantă enunţată de acesta, este aceea că „spectacolul integrat”, asociat cu democraţiile liberale moderne, şi-a inventat un inamic fără de care nu poate supravieţui- terorismul. Terorismul este folosit în scopul evidenţierii superiorităţii şi perfecţiunii modelului democraţiei liberale. Din păcate, Richard Barbrook a avut o viziune mult prea optimistă asupra rolului Internetului în secolul XXI, fiind contrazis de Richard Davis în lucrarea „The Web of Politics. The Internet’s Impact on the American Political System”, publicată în anul 1999: În loc să acţioneze ca un instrument revoluţionar, de rearanjare a puterii politice şi de instigare la democraţie directă, Internetul este destinat să devină dominat de aceiaşi actori ai politicii americane, care folosesc în prezent alte medii de comunicare. Robert Dahl, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Yale, afirma în lucrarea sa, „On democracy” (1998), următoarele: „Cetăţenii au dreptul de a căuta surse de informare alternative şi independente, la alţi experţi, ziare sau reviste, televiziuni, etc. Mai mult decât atât, există surse de informare care nu sunt sub controlul guvernului sau al unui partid politic, iar aceste surse alternative sunt efectiv protejate prin lege”. Dahl mai menţionează că, într-o democraţie reală, divergenţele de opinii politice dintre cetăţeni nu numai că sunt tolerate, ci sunt şi protejate de legile statului. Aveţi aici un excelent eseu pe tema limitelor democraţiei electronice, în era Internetului, în care sunt oferite avertismente cu privire la acele aspecte negative, semnalate de Richard Davis încă din 1999- aceiaşi actori care controlează presa scrisă şi audiovizuală, sunt prezenţi şi în mediul on-line, ceea ce are ca efect descurajarea publicului în a deveni mai activ, în termeni de participare la viaţa politică.

Concluzia mea de cetăţean simplu, care are inteligenţa necesară pentru a nu fi nici „băsist”, şi nici „antenist”, este următoarea: Vreau ca mediile de comunicare româneşti să constate şi să informeze în mod obiectiv publicul, nu să facă partizanat politic şi să încerce în acelaşi timp să mă convingă, uneori chiar într-un mod agresiv, că o anumită tabără deţine adevărul absolut.

Autor: Adrian Costea

Sursa: Adevarul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss