Tot mai greu în epoca baloanelor speculative

Teoriile lui Keynes spun că ciclul de afaceri poate fi atenuat prin măsuri politice şi fiscale ale statului însă realitatea arată că aceste intervenţii succesive sprijină baloane speculative la a căror spargere suferă majoritatea participanţilor de piaţă, spune Marc Faber, investitor cu experienţă în pieţele financiare internaţionale şi autor al newsletter-ului “The Boom, Gloom & Doom Report”. Politicile guvernamentale şi ale băncilor centrale nu rezolvă problemele structurale pe termen lung şi caută doar soluţii pe termen scurt. “Cu aceste intervenţii, ciclurile de afaceri au devenit mai violente, cu fluctuaţii extreme în activitatea economică şi avem, de departe, o mai mare volatilitate financiară”, a declarat Faber în cadrul unei conferinţe de investiţii de la Dubai, în Emiratele Arabe Unite, preluată de portalul YouTube.
Deşi autorităţile de politică monetară pretind că nu poţi identifica o bulă speculativă, totuşi, aceste instituţii consideră că pot interveni la spargerea unui astfel de balon, inundând piaţa cu lichiditate; în acest fel sunt susţinute preţurile activelor, în încercarea de a preveni deflaţia despre care însă Faber spune că nu este, în mod necesar, rea.
De fiecare dată când a apărut o criză financiară, Rezerva Federală Americană a redus ratele de dobândă şi a injectat lichiditate în sistem. Această atitudine a generat efecte perverse. Practic, după rostogolirea şi preluarea datoriilor Long Term Capital Management în 1998, companiile de pe Wall Street au primit un cec în alb pentru a continua să escaladeze datoriile şi să îşi asume riscuri din ce în ce mai mari.

Faber aminteşte că în 1970 nu era nici măcar o singură bancă de investiţii care să fie listată la Bursă; toate erau parteneriate private. Asociaţii răspundeau cu capitalul lor pentru obligaţiile băncii. Profilul de risc este, însă, de o natură diferită atunci când te joci cu banii altor oameni. Listarea băncilor de investiţii a creat o cultură diferită, iar aceste entităţi au început să îşi opereze cu riscuri tot mai ridicate.

Aşa se face că am avut o succesiune de baloane speculative, începând cu cea pe acţiuni din anii 1998-2000 şi după a cărei spargere Fed a intervenit coborând ratele de dobândă. Politica monetară relaxată a favorizat un balon speculativ în piaţa rezidenţială americană la jumătatea deceniului trecut, iar încercarea de contracarare a dezumflării acesteia prin dobânzi zero a aruncat în aer cotaţiile din pieţele de mărfuri în anii 2007-2008. Această tipărire de bani doar majorează volatilitatea din pieţele financiare, subliniază Faber.

Ştii unde dai, dar nu ştii unde crapă

Când băncile centrale aruncă cu bani în economie ştiu cât va fi cantitatea totală de bani, însă nu pot determina ce vor face actorii economici cu respectivele sume. Vor fi simptome ale inflaţiei, cu siguranţă. Nu se ştie însă unde se vor regăsi acestea. Nu înseamnă că se vor traduce prin creşteri de salarii în SUA sau prin majorări ale preţurilor de consum. Poate, dimpotrivă, banii noi vor crea un balon speculativ în pieţele de mărfuri, un “boom” economic în China, un “boom” rezidenţial în Dubai sau vor inflama anumite pieţe de acţiuni. Când arunci bani, nu orice va creşte cu aceeaşi rată şi cu aceeaşi intensitate în acelaşi timp.

Consecinţele politicii monetare relaxate sunt negative, dar acum “geniile” de la Rezerva Federală Americană susţin că activitatea economică ar putea fi impulsionată de coborârea ratelor de dobândă în teritoriu negativ, mai spune Faber. Se mizează, astfel, că dacă cineva, ţinându-şi banii în bancă, se confruntă cu o scădere în termeni nominali a valorii depozitului, va fi nevoit să îi scoată de acolo şi să facă ceva cu ei. Totuşi, comportamentul oamenilor este, iarăşi, necunoscut; ei pot să ia banii şi să îi îndese sub saltea. Măsura dobânzilor nominal negative este dificil de implementat practic.

În schimb, sistemul bancar poate face ceea ce s-a mai făcut de atâtea ori în istorie, şi anume instaurarea unui climat al dobânzilor real negative. În acest caz, inflaţia mai mare decât dobânda la depozite ar urma să erodeze, de asemenea, capitalul celui care ţine banii în bancă. Pentru investitori, un asemenea mediu ar fi dificil însă mulţi dintre ei ar putea considera pe mai departe că este mai bine să piardă 3% în termeni reali în fiecare an decât să sufere o pierdere de 30% instantaneu pe alte plasamente în pieţele financiare.

În plus, există un mare neajuns,  şi aume acela că o astfel de politică îi penalizează pe cei care economisesc; practic aceştia sunt forţaţi să speculeze deşi anterior nu au avut niciun gând în acest sens.

Creditul îşi poate continua expansiunea aberantă

Banca centrală a SUA a ignorat acumularea datoriei în economia americană. Raportată la Produsul Intern Brut, aceasta a ajuns să fie dublă faţă de nivelul care a condus la Marea Depresiune din anii ‘30. Astfel, în 1929, datoria totală reprezenta 186% din PIB, în timp ce în vârful din 2007 indica un nivel de 379% din PIB. Acum Fed încearcă să monetizeze această datorie, fapt pentru care Faber se aşteaptă la o depreciere a dolarului, nu atât în raport cu alte valute, cât în raport cu diverse clase de active sau de bunuri şi servicii.
El consideră că nu vom asista la o deflaţie a datoriilor. “Urşii” spun că datoria va intra în colaps şi banii trebuie ţinuţi în bonuri de tezaur cu scadenţa la 30 de ani pentru un randament anual de 3% sau în titluri de stat cu maturitate de 10 ani pentru un randament anual mai mic de 2%. În acest răstimp, indicele Dow Jones ar trebui să coboare sub nivelul de 1.000 de puncte pe măsura repudierii creditului. “Eu nu cred că acest lucru se va întâmpla”, zice Faber.

Fed şi Trezoreria nu au acordat importanţă creşterii datoriilor în prima parte a deceniului trecut, dar au devenit îngrijorate atunci când creditul privat a început să se restrângă deoarece îşi dau seama că economia americană este dependentă de credit. Expansiunea creditului guvernamental este mai puţin productivă decât cea a creditului privat, însă menţine spirala datoriilor în urcare.

Volatilitatea crescută din pieţele financiare est dată de simultaneitatea procesului de contracţie a creditului privat cu cel de expansiune a creditului guvernamental.

Băncile centrale ne împing către revoluţie

Injectarea suplimentară de bani produce însă efecte perverse. Pentru cei care au salarii mai mici de 1.000 de dolari în India sau Vietnam, proporţia cheltuielilor pe energie şi mâncare în totalul veniturilor este foarte ridicată. Prin contrast, cineva de la Goldman Sachs, cu venituri de zece milioane de dolari, nu cheltuie prea mult pe mâncare şi energie decât dacă are un grad foarte ridicat de consum de cocaină. “Cu cât eşti mai bogat, cu atât mai puţin cheltui pe energie şi mâncare; şi invers, cu cât eşti mai sărac, cu atât mai mare este proporţia din venituri pe care o cheltui pentru mâncare”, spune Faber.

Mai mult decât atât, cei bogaţi pot beneficia pe alte căi de aruncarea de dolari de către banca centrală. Astfel, ei deţin active care continuă să se aprecieze datorită lichidităţii abundente din sistem. Oamenii care nu au nimic suportă, în schimb, din plin pierderea puterii de cumpărare reală a veniturilor lor. “Asta duce de obicei la redistribuţie prin taxare, la revoluţii sau la probleme geopolitice. Deci aceasta este una dintre problemele care rezultă din tipărirea de bani”, avertizează investitorul elveţian.

Cât de mult se vor escalada tensiunile geopolitice între SUA şi China?

Creând baloane speculative, autorităţile americane i-au stimulat pe consumatori să cheltuie mai mult decât ar face-o în mod normal. Supraconsumul nu a fost însă însoţit de cheltuieli de capital. El a condus la deficite comerciale şi de cont curent uriaşe. De partea cealaltă, surplusul comercial a căzut în sarcina Chinei. America a consumat şi China a produs. Banii injectaţi în economie au încurajat consumul în SUA, dar şi majorarea producţiei în Asia. Deopotrivă producţia industrială, numărul de salariaţi, retribuţiile, cheltuielile de capital şi investiţiile în infrastructură din China au urcat ca urmare a stimulilor monetari americani. Globalizarea a fost concepută pentru ca americanii să îşi desfacă surplusul de produse în lume, însă pieţele emergente au beneficiat de această deschidere, iar centrul mondial de putere a tins să se mute dinspre lumea veche reprezentată de Europa şi America spre Asia. Aceasta dă naştere unor tensiuni geopolitice.

Ducerea până la extreme a unui model nu este lipsită de consecinţe. “Avem o bulă speculativă în China care acum se dezumflă”, consideră Faber. Economiştii susţin că va fi o aterizare lină, însă aceasta au spus oriunde şi dintotdeauna. Niciodată nu au afirmat că urmează o prăbuşire. Chiar şi în 2006, înaintea cutremurului financiar, pretindeau că nu sunt probleme. Viziunea investitorului elveţian este diferită: “Eu cred că economia chineză se poate prăbuşi.”

SUA au acces la petrol din mai multe zone (Canada, Mexic, Venezuela, Ecuador, Angola, Nigeria, Marea Nordului, Atlantic şi Orientul Mijlociu). China este însă dependentă de petrolul din Orientul Mijlociu, de unde îşi ia 94% din necesar. Consumul ţării s-a triplat  de la 3 milioane de barili de petrol pe zi în 1996, la 9 milioane de barili de petrol pe zi, iar preocuparea pentru securizarea accesului la resurse pentru o ţară cu 1,2 miliarde oamenieste normală. Totuşi, SUA percep ca pe o agresiune deschiderea de către China a unor porturi la Oceanul Indian.

Marc Faber spune că puterile occidentale înţeleg că nu pot controla China din punct de vedere economic, dar ştiu că o pot controla prin închiderea şi deschiderea robinetului de petrol din Orientul Mijlociu. “Se întâmplă să cred că Orientul Mijlociu va sfârşi în flăcări”, a declarat Faber.

Unde ne ţinem banii

Investitorii pot juca acest scenariu al unui conflict zonal, prin achiziţii în pieţele de mărfuri. Scumpirea graduală a materiilor prime conduce la tensiuni geopolitice, iar la izbucnirea războaielor cotaţiile pur şi simplu explodează. Dincolo de plasamentele pe pieţele de commodities, Faber recomandă un portofoliu diversificat. Acesta poate include într-o proporţie de până la 25% cash şi bonduri. Investitorul elveţian are el însuşi bonuri de Trezorerie deşi nu sunt instrumentele sale preferate.

Alte 25% dintre investiţii pot merge către imobiliare, acolo unde acestea sunt subevaluate, în special în sudul SUA. Instituţiile financiare nu pot capitaliza astfel de plasamente, însă investitorii individuali le pot lua în calcul. În oraşe precum Atlanta (statul Georgia) sau Phoenix (statul Arizona) pot fi cumpărate locuinţe la 40% din costul de construcţie. Faber spune că a văzut în SUA imobile care sunt încă şi mai ieftine decât în Thailanda, unde costurile de locuit nu sunt foarte ridicate. Achiziţiile de case la ţară sunt de preferat celor din aglomerările urbane, unde există o mai mare vulnerabilitate în ceea ce priveşte securitatea.

Piaţa de acţiuni îşi menţine şi ea potenţialul de a ţine pasul cu inflaţia şi, având în vedere că trăim într-un climat al tipăririi de bani, investitorii pot avea în continuare în vedere plasamentele bursiere, cu condiţia să reuşească să acomodeze volatilitatea. În martie 2009, pe indicele S&P500 al Bursei americane a fost atins minimul de 666 de puncte, despre care Faber crede că nu va fi atins din nou prea curând. Dacă indicele va mai coborî cu 200 de puncte va urma un al treilea program de relaxare cantitativă. Apoi vor veni QE4, QE5 şi aşa mai departe pentru a preveni un picaj al pieţei de acţiuni. În plus, dacă economia chineză va frâna, China va reveni şi ea pe harta tipăririi de bani. Tot ca o alternativă la erodarea banilor, Marc Faber mai recomandă deţinerile de aur. El subliniază că este “bearish” în ceea ce priveşte economia globală, dar pentru investitori contează mult să identifice care vor fi clasele de active care vor fi cel mai puţin afectate în perioada de declin care este inevitabilă.

Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro