Tipic românesc

Dacă i-ai povesti unui extraterestru că la noi, cînd vin alegerile prezidenţiale, unul dintre candidaţi recită la televizor un poem marinăresc, din creaţia proprie, iar altul cîntă Mă dusei să trec la Olt, ar zdrăngăni vesel din antenuţe şi ar trage o singură concluzie de bun simţ. Că pe planeta România totul e rezolvat şi că jocul electoral are o singură miză: Ministerul Culturii. Că războiul stelelor se reduce la Băsescu, care susţine reformele în poezie, şi la Geoană, care militează pentru subvenţionarea etnografiei şi a folclorului.

Practic, e foarte greu de explicat unui extraterestru obişnuit de ce, în ciuda audienţelor consistente de la Divertis, respectiv Măruţă, la noi poezia a murit întotdeauna de foame, iar muzica populară a trăit mereu periculos, din mizilicul de nuntă.

Şi din ce motiv versul de inspiraţie marină, respectiv rîul, ramul şi graiul oltenenesc, sînt teme de caterincă şi divertisment, deşi candidaţii le iau atît de în serios, ca strategii electorale. E greu pentru că civilizaţiile superioare din univers (care au o relaţie specială cu Hollywoodul şi un precontract cu NASA) au observat deja prin satelit cum se procedează în divertismentul mare: venind la David Letterman în emisiune, Barack Obama a stat în banca lui şi a vorbit despre strategie. De cîntat, a cîntat formaţia lui Paul Shaffer.

Mai e ceva foarte dificil de explicat, asemeni României în sine. De ce încurajăm, prin naivitate, circărism şi mai ales pasivitate, obiceiul festiv al politicienilor de a-şi trage pe cap costume colorate din silicon, asemeni alien-ilor din Cocoon (Ron Howard, 1985), care se deghizau în oameni ca să nu creeze panică în rîndul populaţiei. De ce schimbarea lor la faţă e atît de drastică şi spectaculoasă (pe lîngă care Metamorfoza lui Kakfa pare un biet comunicat de presă de la PC), cînd ştim prea bine, de ani şi ani de zile, cu ce fel de specimene unilaterale avem de-a face în campaniile electorale. Răspunsul îl găsim, deloc paradoxal, în capodopera lui George Lucas, Imperiul contraatacă. “There is a great disturbance in the Force”, spunea la un moment dat Împăratul. Iar realitatea deformată din teren o confirmă p-aia din Univers.

Un actor-jucător cu fizionomie şi filosofie de mesean chefliu şi recalcitrant, care tundea deunăzi, la Bucşoaia, o oaie simpatizantă, cu tenacitatea lui Gigi Becali şi dexteritatea cu care Hitler rădea de pe faţa Europei Polonia, îşi pune apoi lacrima de poet în colţul ochiului de pirat politic şi oftează elegiac, după o mamă răposată (şi care, în realitate, e bine mersi şi acum). Seamănă, totuşi, cu Traian Băsescu, preşedintele cu bundiţă de jder şi apucături prozaice, de hamal în portul Constanţa, care cînta în 2007 celebrul refren cu priză la public Le le, le, le, alături de Loredana. Un fost ambasador cu-n băţ de aur în fund, perfect credibil în costumul său de tehnocrat de salon, căsătorit cu o doamnă impecabilă (care ştie mai bine istoria Channel decît opera lui Coşbuc), pozează ulterior acrobatic, în rapsod popular, sugerînd că e la fel de aproape de talpa gliei ca de pantofii lui de 500 de euro. Şi numai lipsei de inspiraţie a lui Măruţă îi datorăm ratarea unui episod electoral cu Mircea Geoană căluşar, cel mai prostănac dintre căluşari, slalomînd printre cameramani cu băţul, ca la o probă olimpică de ski.

Dimpotrivă: cînd Elţîn ieşea noaptea în chiloţi, din Casa Albă, sau dirija, beat mort, o orchestră militară, nu încălca nici un consemn etic, de ordine interioară. Şi nici nu făcea pe nebunul pentru agenţiile de presă. Era exact ceea ce ce ne aşteptam cu toţii să fie: un politician din estul sălbatic al Europei, care face spectacol la beţie, pentru că aşa e scris în codul genetic al ursului sovietic, crescut cu vodcă şi faguri de icre negre. Băsescu nu e nici atît de imprudent şi nici atît de sincer. În plus, populismul politic românesc a depăşit de mult epoca simplei propagande de partid sau a beţiei festiviste de idei. Şi a intrat într-o fază superioară, a demagogiei umaniste. Numai că “umanizarea” candidatului, burduşirea lui permanentă cu costume şi atitudini populare, se face asemeni Colectivizării: cu forţa şi împotriva omului simplu, de sub mască. Or, istoria ne arată că excesul, dacă nu e autentic şi asumat printr-un îndelung exerciţiu (ca în poezia mare, domnule Băsescu), sfîrşeşte prin a obosi iremediabil.

Cu alte ocazii electorale, un fost premier pe nume Adrian Năstase (un monument de snobism politic şi tupeu imperial, de colecţionar de artă) ţinea purcei în braţe, ca ultimul tehnician veterinar de la CAP, şi mînca la cantina soldaţilor, ca sergenţii cu origini sănătoase, din filmele lui Nicolaescu. În pauza dintre două tablouri, cosea iarba de pe coclauri, în stilul consacrat mai tîrziu de un slujbaş irecuperabil, pe nume Emil Boc (la care Năstase s-a uitat întotdeauna de sus, deşi roboţelul pedelist coseşte incomparabil mai bine). Însuşi Ion Iliescu, un fost preşedinte care părea în stare de orice, deşi nu avea nevoie de nimic, i-a şocat pe contemporani cîntînd într-un mic duet cu Aura Urziceanu, care întinase nobilele idealuri ale comunismului, plecînd în America, la o specializare în jazz.

Şi iată că-n America, unde Obama a cîştigat alegerile fără să scrie un roman şi fără să joace în ultimul film al lui Spike Lee, lucrurile stau acum altfel. Miercuri seara, după ce l-am ascultat pe Mircea Geoană cîntînd, recunosc, am simţit nevoia să văd ce face Madonna, la David Letterman în emisiune. Ei bine, a vorbit despre copii, cai, căsătorie şi, perfect banal, George W. Bush. Iar la sfîrşit a ieşit cu Letterman la restaurantul din colţ şi a mîncat o felie de pizza vegetariană. Sincer, nu eram obişnuit ca politica românească să fie cu mult mai spectaculoasă decît divertismentul american. Mi-e teamă să nu devină o obişnuinţă. Ştiu că, deocamdată, Crin Antonescu a chiulit, după bunu-i obicei, refuzînd chiar şi invitaţia lui Măruţă de a spune un amărît de banc cu Băsescu. Şi parcă nu l-am văzut încă pe Sorin Oprescu executînd un program electoral de conga cu Oana Cuzino, la Dansez pentru tine. Dar, sînt convins, cînd lupta electorală se va ascuţi, prefigurînd ieşirea din sufragerii la vot, Forţa se va dezlănţui şi va fi cu ei toţi. Sper din suflet ca, măcar de data asta, să se ajungă la o bătaie ca-n filme. Şi că, în ciuda crizei care falimentează ţara, mai există buget pentru cîteva săbii laser.

Dragos Vasile
sursa: catavencu.ro