C O N T R A P R O P A G A N D Ă

THE ECONOMIST: Parlamentarii europeni, reprezentanții cui?

Uniunea Europeană are nevoie de o organizare cât mai democratică. Parlamentul, în schimb, pare să funcționeze după alte principii.

Membrii alaiului și-au dat întâlnire în Gare du Midi, din Bruxelles. De aici, un tren prelung îi duce pe toți, parlamentari europeni, asistenți și jurnaliști deopotrivă, la cea de-a doua lor casă, Strasbourg. După ce s-a plimbat de cinci ori într-un singur secol între Franța și Germania, orașul a ajuns să fie văzut ca un simbol al reconcilierii postbelice. Zilele acestea, însă, e mai degrabă un simbol al desfrâului tipic Uniunii Europene.

Mașini luxoase cu șofer îi poartă pe oficialii europeni între complexul șic al PE și centrul turistic al orașului, unde comercianții și-au umflat prețurile până la limita ridicolului. În general, parlamentarii detestă această perioadă, însă nu prea au ce face împotriva sistemului cu două sedii, care poate fi modificat doar prin amendarea în unanimitate a tratatelor care l-au încetățenit. Câțiva au încercat, anul acesta, să anuleze una dintre cele 12 întâlniri anuale din Strasbourg, însă Franța a chemat imediat instituția în judecată. Până la urmă, nici Parlamentul European nu e suveran.

Chermezele de la Strabourg sunt revoltătoare dintr-o dublă perspectivă: în primul rând, din cauza costurilor absurde ale acestui permanent du-te-vino, estimate la 180 de milioane de euro anual. În al doilea rând, pentru că parlamentul este incapabil să-și decidă propria soartă. Așa se explică un paradox devenit evident în ultima perioadă: pe măsură ce instituția primește tot mai multe puteri, europenii se prezintă în număr tot mai mic la urne ca să-și aleagă reprezentanții în PE.

O problemă de legitimitate

În final, majoritatea sectoarelor vitale – sănătatea, educația și fiscalitatea – sunt gestionate de parlamentele naționale, în timp ce UE se ocupă mai degrabă de chestiunile de reglementare. Sistemul instituțional european nu e deloc prietenos cu oamenii de rând: legile sunt propuse de Comisie, apoi aprobate de Consiliul de Miniștri (unde guvernele ajung la tot felul de înțelegeri ascunse marelui public) și de Parlament, unde alianțele se fac și se desfac în funcție de tema discutată.

Așadar, deciziile sunt luate în urma negocierilor dintre cele trei instituții; cetățenii, în schimb, nu au niciun cuvânt de spus. Vechea problemă a legitimității acestui status quo a reapărut odată cu criza euro, în timpul căreia Bruxelles-ul și-a revendicat noi puteri, începând cu monitorizarea bugetelor naționale și a potențialelor „dezechilibre“, în general. Statele salvate de colaps – Irlanda, Portugalia și mai ales Grecia – au fost nevoite să suporte noi și noi reforme și măsuri de austeritate.

Apoi, însă, această „guvernanță economică“ a început să se facă simțită și în alte țări. Premierul italian, Silvio Berlusconi, a fost înlocuit cu Mario Monti, un tehnocrat. Înspre nord, în Belgia, noul prim-ministru socialist, Elio Di Rupo, a fost înștiințat la doar câteva zile de la formarea cabinetului că trebuie să facă economii bugetare dacă nu vrea să fie sancționat. Iar Ungaria tocmai a aflat că, dacă nu-și ține deficitul sub control, la anul va primi fonduri mai mici cu 495 mil. euro.

„Abia acum guvernele încep să realizeze cu câte puteri au înzestrat Uniunea Europeană“, comentează un eurocrat. Or, cine e cel mai în măsură să gestioneze aceste prerogative? Ar putea oare acest Parlament, imperfect ca structură și sistem, să compenseze lipsa suveranității naționale?

Politica rămâne un joc național

Într-un sistem parțial interguvernamental, parțial federal, e greu să găsești o soluție clară la problema gestionării democrației. Bruxelles-ul capătă tot mai multă putere, care trebuie dublată de o forță democratică tot mai puternică. Iar aria de preocupări a UE e prea amplă ca să poată fi administrată de angajați cu normă redusă. Altfel s-ar ajunge la încă un Consiliu al Europei: acesta se întrunește de două ori pe an și are o agendă atât de obscură, încât adesea nu e de mirare dacă Rusia Unită a lui Putin ajunge să se coalizeze cu conservatorii britanici.

Pentru ca Parlamentul să capete legitimitate sporită, e nevoie de reforme la nivel național și european. Numărul membrilor săi (754, în momentul de față) ar trebui serios redus, la fel și costurile sale, pe alocuri aberante. Lucrările sale se învârt prea adesea în jurul înțelegerilor dintre marile coaliții europene.
Așa că, trăgând linia, indiferent de nivelul de integrare al Uniunii, tot statele vor rămâne în centrul său: în final, finanțarea și autoritatea sa sunt conferite tot de țările membre. Oricât de găunos ar părea, Parlamentul European va rezista. Până una-alta, toată lumea în tren, pornim spre Strasbourg!

Schumpeter este comentariul pe teme de business al revistei britanice The Economist

sursa:  capital.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss