C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Terorismul individual şi Marea Teroare (I)

Norvegianul Breivik este un criminal şi, după legea ţării sale, va plăti. Neîndoios, prea puţin pentru răul făcut unor inconştienţi. Căci a lua viaţa – orice formă de viaţă! – este un păcat de neiertat.

Asupra nebuniei sale – pe care o diagnostichează zglobiu, ca între vecine, tot felul de indivizi liberi şi dezlegaţi, de la analişti politici la jurnalişti şi psihologi – am mari îndoieli. Nu mă îndoiesc deloc însă de riscul acestei catalogări: a-l declara nebun doar fiindcă este criminal, axând ana­li­zele pe omor şi “bifând” cazul fără a aprofunda cu sinceritate, detaşare şi seriozitate maximă cauzele care l-au împins la crimă, înseamnă a ignora şi perpetua exact aceste cauze. Care, nu peste multă vreme, vor de­ter­mina pe un alt terorist individual să ucidă.

Nu e destul a înfiera o crimă, cum nu e suficient a înfiera un cancer. Fiind­că numai diagnosticarea şi în­lă­tu­rarea cauzelor pot genera preve­ni­rea oricărei boli. A trupului sau a so­cietăţii. Periodicitatea apariţiei te­ro­riştilor izolaţi dovedeşte acest ade­văr, dar frivolitatea judecăţilor publi­ce majoritare, centrate pe picanterii cri­minalistice, pare să arate că ome­nirea încă nu s-a săturat de crime.

Realitatea aceasta este incontur­na­­bilă, iar întoarcerea feţei de la ea va cos­ta în viitor nenumărate vieţi, în­tru­cât terorismul individual nu este de­cât arma celor neauziţi, adesea mo­rali şi fără de putere, care – ori vrem, ori nu vrem – există. Am spus “arma celor fără de putere”, însă nu slabi şi nici nebuni. Iar cauzele pomenite sunt întrupate în cotidianul şi acceptatul “te­rorism legal”, săvârşit cu manşete albe: Terorismul Puterii. Cel care, anulând bunul-simţ şi adevăratele precepte ale Credinţei – fie ea creştină, islamică sau budistă – ne condamnă pe toţi la a suporta Marea Teroare.
Chipul acesteia – de la războaiele “de­mocratice” pentru petrol (cu mii de “victime colaterale”) la des­pă­du­ririle Terrei, de la mareele negre ce ucid oceanul la alimentele toxice din hipermarketuri, de la vulgarele parade gay la rentabilele întreprinderi comerciale ale desfrâului, de la reclamele prosteşti la ofertele hiperconsumismului (şi lista “drepturilor” unor oameni asupra oamenilor şi asupra Terrei poate continua) – este cel care, terorizându-ne cu familia­ritate, ne condamnă la acceptarea propriei distrugeri, cu resemnarea oricărui organism viu, invadat treptat şi învăţat zilnic cu propriul cancer.
Ea, Marea Teroare globalizată, este cea care, golind democraţia de vir­tuţile sale fundamentale, a tran­sfor­mat-o într-o simplă unealtă ce slu­jeşte bogăţia însăşi, pe cei puţini şi la­comi, prezentaţi astăzi drept noii ido­li şi stăpânii necondiţionaţi ai mul­ţi­milor flămânde, întristate, an­goa­sa­te şi, în cele din urmă, ucise în mor­mân­tul cât o planetă, aflată în agonie şi ea.

Că Breivik este un dezechilibrat psi­hic este adevărat. Pe cât de ade­vă­rată este şi confuzia pe care palavragii din mass-media o fac şi o propagă ires­ponsabil: cum că a fi dezechilibra­t e totuna cu a fi nebun. Or, diferenţa este una uriaşă, iar dovada o face – prin­tre multe altele – asumarea cri­me­lor sale, pe care el însuşi le catalo­ghea­ză drept “oribile, dar necesare”, pre­cum şi a pedepsei de la care nu s-a sustras în nici un fel. Nici măcar sinucigându-se.

Învăţaţi cu nebunii lor banali – asasinii de femei bătrâne, violatorii de copii, sinucigaşii pentru datorii, nesătuii şi calicii din politică, cu toţii expresii comune ale Marii Terori – palavragiii micului ecran şi robii telecomenzii cred că a fi echilibrat în ziua de azi este o virtute. Că înseamnă a nu ceda nici unei crize, a avea “stoma­cul tare”: “stomacul tare” cu care se mândresc liderii de partid, cei care – cuprinşi de adevărata nebunie –, nu roşesc, nu pălesc şi nu au insomnii pentru nimic, devenind, în ochii pu­­blicului, “normalii” acestui timp şi propovăduitorii inconştienţei le­ga­li­zate. Dezechilibrul lui Breivik însă, un individ cu “stomac slab”, pro­vine exact de la refuzul incon­ştien­ţei.

Cauzele dezechilibrului lui Brei­vik sunt însă deopotrivă cauzele de­ze­chilibrului cotidian al multora dintre noi. Aflate peste tot în jur, ele ne mar­chează schizoid existenţa: una vor­bim acasă, între “ai noştri”, şi alta în public. Ne oripilăm la paradele gay – cu manifestări stradale expli­cit sexuale, vulgare şi agresive peste măsură –, însă murmurăm despre ei că sunt doar “diferiţi” şi suntem bucu­­roşi când nişte tineri curaţi şi or­do­naţi, tot în stradă, scandează îm­po­tri­va lor îndemnuri creştine. Ne re­vol­tăm mocnit când aflăm că firmele Sch­weighofer-Egger şi Cronospam ucid pădurile României – conduse de cozi de topor autohtone –, însă tă­cem resemnaţi, spunându-ne că “suntem prea mici”, “nu are rost”, “ţara e pier­dută”, “lumea e pierdută”. În zi­lele de după atentatul de la Oslo şi Uto­ya, pe internet a fost postată o re­clamă la dulciuri adresată copiilor: doi tineri fac sex explicit până când, din penisul masculului care ejacu­lea­ză, o jerbă de bomboane colorate ţâş­neşte spre gura avidă a femelei. După care, brusc, pe ecran apare numele firmei producătoare. Măr­tu­risec: nu aş fi fost deloc deranjat dacă patronul acesteia s-ar fi aflat printre victimele de pe Utoya. Într-adevăr, lumea pare pierdută. Pierdută de cine? Doar de unul ca Anders Behring Breivik?

Marea Teroare globalizată ne impune totul: ce să rostim, ce să mâncăm, cât să muncim, cum şi de ce trebuie să fim fericiţi. Ea ne impune minciuna, tăcerea şi, cinic, tot ea ne oferă refugiul. Adică tratarea dezechilibrului cu alcool, canabis, an­xiolitce, hipnotice, mâncare cu E-uri şi, mai ales, imbecilizante “dis­trac­­ţii”. Dezechilibratul Anders Beh­ring Breivik a refuzat refugiul. Doar că, om fiind şi mult prea singur, a gre­şit: spre a salva “cele zece po­runci”, a călcat amarnic una dintre ele.

Pe postul B1 TV, sub bagheta unui soi de jurnalist pe nume Turcescu, au fiert mărgica despre Breivik două “autorităţi”: Ion Cristoiu (care, mărunţel, a tras o limbă zeflemitoare, zicând că vinovat pentru crimele din Norvegia este Traian Băsescu) şi marele Alex Ştefănescu. Foarte mare la propriu şi ca grădinar. Calitate în care criticul a explicat telespectatorilor că Breivik este asemenea unui castravete care creşte anapoda, strâmb şi pocit. După care a subliniat lipsa de logică a acestuia care, iată, deşi se declarase antiislamist, omorâse norvegieni. Ca şi cum dacă ar fi omorât islamişti ar fi fost ceva mai ok… Marele Alex Ştefănescu nu înţelegea nici simbolistica omorului lui Breivik: pe Insula Utoya se aflau inconştienţii “lupi tineri” ai unui partid politic, viitori promotori ai Marii Terori în Norvegia.

A fi creştin şi antiislamic este identic cu a fi islamist şi anticreştin. Dezechilibraţi de Marea Teroare globalizată, oamenii încă se învinuiesc reciproc, deşi lumina nu e departe. Dacă însă, ignorându-i-se cauzele, terorismul individual va lovi vreodată într-un cătun din Apuseni, Siberia sau Laponia, asta va însemna că Marea Teroare a învins pe Terra iremediabil.

Autor: NICOLAE R DĂRĂMUŞ

sursa: jurnalul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss