Afirmaţia potrivit căreia lucrurile pot merge bine în teorie, dar nu în mod necesar şi în practică este bine cunoscută [1]. De obicei este subapreciată importanţa teoriei, sugerând faptul că aceasta ar fi prea îndepărtată de lucrurile practice care sunt la îndemână în rezolvarea problemelor. Filozoful prusac Immanuel Kant (1724–1804) a răspuns acestor critici în eseul său “Privind judecata populară: «Un lucru poate fi adevărat în teorie, dar nu se aplică neapărat şi în practică»”, în anul 1793. De fapt, prin acest eseu el a răspuns criticilor aduse teoriei sale etice de către filozoful Christian Garve (1742–1798). În această privinţă, Kant a punctat faptul că teoria oferă “principii de natură destul de generală” sau norme generale. Cu toate acestea teoria nu spune omului cum să o aplice, afirmă Kant. Pentru acest lucru este necesară judecata: Pentru conceptul de înţelegere, care conţine regula generală, trebuie să existe şi judecată prin care practicantul distinge cazurile în care se aplică regula de cele în care aceasta nu se aplică [2]. Filozoful prusac a solicitat, în mod clar, să fie respectat rolul pe care teoria îl are pentru omul care acţionează:
Nimeni nu poate pretinde să fie versat din punct de vedere practic într-o ramură a cunoaşterii şi totuşi să trateze teoria cu dispreţ, fără să evidenţieze faptul că el este un ignorant în ceea ce priveşte expunerile sale [3].
În această lucrare metodologică Ludwig von Mises (1881-1973) a subliniat importanţa teoriei pentru omul care acţionează la cel mai fundamental nivel, menţionând că teoria şi acţiunea umană sunt, de fapt, inseparabile. Mises scrie:
Acţiunea este precedată de gândire. Gândirea înseamnă a premedita în legatură cu acţiunile viitoare şi a reflecta după aceea la acţiunile din trecut. Gândirea şi acţiunea sunt inseparabile. Fiecare acţiune este bazată întotdeauna pe o idee clară despre relaţiile cauzale. Cel care gândeşte o relaţie cauzală, gândeşte o teoremă. Acţiunea fără gândire şi practica fără teorie sunt de neimaginat. Raţionamentul poate fi greşit şi teoria poate fi incorectă, dar gândirea şi teoretizarea sunt nelipsite din orice acţiune. Pe de altă parte, “a gândi” înseamnă întotdeauna “a gândi” la o acţiune potenţială. Chiar şi cel care se gandeşte la o teorie pură presupune că teoria este corectă, adică acţiunea respectivă în conformitate cu conţinutul său ar trebui să conducă la un efect care se aşteaptă sa fie obţinut din învăţăturile sale. Este lipsit de relevanţă pentru logică dacă o astfel de acţiune este fezabilă sau nu.
Teoria fiind inseparabilă de acţiunea umană, întrebarea crucială este: “Ce este teoria corectă?”. Din motive evidente, omul care acţionează va fi interesat de teoria corectă: “Nu contează cum o consideră cineva, nu există niciun fel în care o teorie falsă poate fi utilă unui om, unei clase sociale sau întregii omeniri mai bine decât o teorie corectă.”[4]
II.
În economia mainstream de astăzi adevărata valoare a unei teorii este de obicei testată prin intermediul ipotezelor de tipul “dacă…atunci…”. De exemplu, economiştii testează dacă o creştere a ofertei de bani conduce la preţuri mai mari sau dacă o creştere a ofertei de bani determină creşterea preţurilor (sau dacă contrariul este adevarat).
O astfel de procedură este tipică pentru pozitivism-empirism-falsificaţionism – o abordare metodologică în economie, care nu trebuie doar să fie respinsă ca o confuzie intelectuală[5], ci poate fi, de asemenea, criticată ca fiind predispusă la abuz demagogic.
Pentru cazul în care cineva este de părere că nici un lucru nu poate fi cunoscut (cu siguranţă) fără testare (care, fiindcă veni vorba, este o contradicţie în sine), respectiva persoană trebuie să încerce acel lucru pentru a descoperi.
Odată ce o teorie sună destul de bine sau destul de binevoitor, – cum ar fi teoria că o creştere a ofertei de monedă aduce prosperitate pentru toţi, sau teoria potrivit căreia deficitul bugetar creează noi locuri de muncă – oamenii vor aştepta să o vadă pusă în practică.
Mai mult, sub domnia pozitivismului-empirismului-falsificaţionismului există chiar şi un stimulent economic pentru a răspândi teorii doar de dragul eficacităţii lor politice – chiar dacă aceste teorii sunt false: cei care răspândesc legitimizare ştiinţifică credibilă acţiunilor pe care guvernul urmăreşte să le realizeze pot obţine de obicei recompense mari.
Într-o ilustrare metaforică, pentru a face jaful acceptat la nivel social, hoţul va fi dispus să împartă o parte din prada sa cu cei care îl ajută să facă crima lui acceptată din punctul de vedere al victimelor sale.
Când vine vorba despre teoriile economice cu rezonanţă binevoitoare, pot fi luate în considerare următoarele exemple:
· statul este indispensabil pentru existenţa păcii şi prosperităţii; fără existenţa statului, ar rezulta haosul social, necruţătoarea agresiune şi sărăcia[6].
· oferta de bani trebuie să fie monopolizată de către stat pentru că nu există un alt mod de a obţine bani siguri.
· banii marfă (aur şi argint) ar fi mai bine înlocuiţi cu bani fiat pentru că doar banii fiat permit o creştere corespunzătoare a ofertei de bani – care, la rândul său, este necesară pentru producţie şi pentru creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.
· capitalismul exploatează clasa muncitoare şi conduce la sărăcie pe scară largă, razboi şi imperialism; socialismul va menţine pacea şi creşterea nivelului de trai pentru toţi.
· democraţia (majoritatea votează) este forma de organizare politică ce respectă libertatea individuală şi drepturile de proprietate, necesare pentru cooperarea paşnică şi pentru prosperitate.
Aceste exemple pot fi suficiente pentru a concluziona: odată ce teoriile sunt considerate a fi binevoitoare, se poate aştepta ca acestea sa fie puse în aplicare. Cu cât mai binevoitoare este teoria, cu atât este mai probabil ca experimentarea socială să fie pusă în aplicare. Cu toate acestea, a recurge la experimente sociale în scopul găsirii adevărurilor presupuse înseamnă un preţ ridicat.
III.
În domeniul economic, totuşi, este posibil să se decidă dacă teoriile sunt corecte sau nu, fără să fie nevoie de experimentare şi testare.
Mises a reconstruit ştiinţa economică drept logică a acţiunii umane, pe care el a numit-o praxeologie. Ca o teorie a priori, praxeologia permite deducerea adevărurilor incontestabile – sau apodictice – de la axioma reală incontestabilă a acţiunii umane.
Potrivit lui Mises:
Praxeologia este o ştiintă teoretică şi sistematică, nu o ştiinţă istorică. Domeniul său de aplicare este acţiunea umană ca atare, indiferent de toate circumstanţele de mediu, accidentale şi individuale ale acţiunilor concrete. Cunoaşterea sa este pur formală şi generală, fără referire la conţinutul material şi caracteristicile particulare ale cazului concret. Aceasta are ca scop cunoaşterea valabilă pentru toate cazurile în care condiţiile corespund exact cu cele implicate în ipotezele şi deducţiile sale. Declaraţiile şi propunerile sale nu derivă din experienţă. Ele sunt, ca şi cele din logică sau matematică, a priori. Ele nu sunt subiecte supuse verificării sau falsificării pe baza experienţei şi faptelor.
Praxeologia oferă o metodologie care permite separarea teoriilor economice corecte de teoriile economice false pe o bază a priori – care este posibilă fără a fi nevoie să fie supusă experimentării sociale.
Având în vedere afirmaţiile de mai sus (fără a dezvolta argumentul pe larg), se ştie cu siguranţă că statul nu este soluţia, ci cauza principală a celor mai severe conflicte sociale.
Din praxeologie se ştie, de asemenea cu certitudine, că banii sunt un fenomen al pieţei libere, că moneda-marfa, alegerea logică a acţiunii pieţei libere, este moneda sănătoasă şi că monopolizarea de către stat a producţiei de bani produce moneda “nesănătoasă”.
De asemenea, se ştie cu siguranţă, că o creştere a ofertei de bani nu face o economie mai bogată. De această creştere beneficiază doar cei care ajung în posesia masei monetare la început (cei care o emit) în detrimentul celor care ajung în posesia acesteia mai târziu sau al celor care nu primesc nimic din noua masă monetară.
De asemenea, din praxeologie se poate deduce că socialismul conduce la sărăcie accentuată, deoarece este o formă de organizare socială care nu poate funcţiona. Acesta este destinat să eşueze şi capitalismul este singura formă viabilă de organizare a societăţii, din punct de vedere economic.
În cele din urmă, se poate dovedi pe bazele praxeologiei că democraţia este, de fapt, – şi acest lucru poate fi surprinzător pentru mulţi – incompatibilă cu păstrarea libertăţii individuale şi a drepturilor de proprietate şi deci cu cooperarea paşnică şi prosperitatea.
Puterea demascării si demistificării teoriilor economice false pe o bază a priori, adică fără a fi nevoie de experimentarea socială, este cu siguranţă unul dintre cele mai fascinante aspecte ale Şcolii Austriece de Economie.
În introducere la “Critica raţiunii pure” (1787), Kant a numit titlul capitolului III: “Filozofia are nevoie de o ştiinţă care trebuie să determine posibilitatea, principiile şi întinderea cunoaşterii umane a priori”. Pentru ştiinţa economică, Mises a făcut tocmai asta.
Articolul a fost publicat iniţial pe Mises Daily, în august 2012.
[1] “Termenul teorie este de obicei înţeles a semnifica faptul că explicaţia sugerată a fost demonstrată şi nu trebuie să mai fie supusă întrebărilor.” Joyce, G. H. (1908), Principles of Logic, Longmans, Green & Co, London et al., p. 362.
[2] Kant, I. (1992 ), Über den Gemeinspruch: Das mag in der Theorie richtig sein, taugt aber nicht für die Praxis, Zum ewigen Frieden, H. F. Klemme, ed., Felix Meiner Verlag Hamburg, p. 3 [A 202], traducere proprie.
[3] Ibid, p. 4 [276], traducere proprie.
[4] Mises, L. v. (1957), Theory & History, p. 124.
[5] A se vedea în acest context Hoppe, HH (2006), Austrian Rationalism in the Age of the Decline of Positivism, în: The Economics and Ethics of Private Property, Studies in Political Economy and Philosophy, 2nd ed., Ludwig von Mises Institute, Auburn, US Alabama, pp. 347–379.
[6] Murray Rothbard defineşte statul ca fiind acea instiţutie care deţine una sau ambele (aproape întotdeauna ambele) din următoarele proprietăţi: 1) dobandeşte venitul său din constrângerea indivizilor cunoscută ca “impozitare”; 2) revendică şi obţine de obicei un monopol al furnizării de servicii de apărare (poliţie şi instanţe judecătoreşti), pe o anumită regiune teritorială. Rothbard dă o definiţie pozitivă a statului: spune ceea ce este statul cu adevărat, nu ceea ce ar fi trebuit să fie (definiţie normativă).
Thorsten Polleit
Traducere de Roxana Manucu
sursa: ecol.ro
Adauga comentariu