Politică

Țara sub ocupație

romania-sub-ocupatia-fmi-300x277Mai acum cîteva decenii, pe vremea defunctului regim politic, într-un context mai complicat, mi s-a întîmplat să vizitez o persoană care locuia undeva prin centrul capitalei, la nu mai ştiu care etaj al unui bloc vechi, de dinainte de război. Gazda, doamna respectivă, de fapt o tovarăşă, m-a întrebat dacă putem conversa în limba rusă şi cum eu m-am derobat de la o atare ipoteză, am vorbit în franceză. Ştia şi limba română, pe care a utilizat-o cînd s-a adresat servitoarei din casă cu apelativul Tovarăşa Maria, dîndu-i indicaţii, într-o română corectă, ce fel de cafea şi cum să ne servească. Era o ilegalistă, în conducerea ţării într-un rang nu doar secund ci chiar terţ sau chiar mai jos, fusese în Spania ca participantă la războiul civil şi mai apoi refugiată în Rusia sovietică, culturii căreia îi păstra o afecţiune maximă. Am dedus aceasta îndeosebi examinînd biblioteca din casă, nu foarte mare dar structurată temeinic, ediţii complete, fiecare titlu în multe volume, ştiinţific alcătuite, cuprinzînd operele celor mai de seamă clasici ai literaturii ruse.

Era evident caracterul impecabil din punct de vedere intelectual al persoanei care selectase acei autori şi acele ediţii. Mai presus de toate regula pare că fusese: nici o carte din altă cultură decît din cea rusă şi doar în limba rusă. Făcînd referiri la activitatea ei în conducerea ţării, se mîndri cu faptul că, imediat după ultimul război mondial, ea a condus evacuarea conacelor boiereşti din ţară, preluarea lor şi amenajarea în acele spaţii a unor cămine pentru refugiaţii din Coreea şi din Grecia, îndeosebi a copiilor, pe cînd aceste ţări erau măcinate de războaie civile. M-am întrebat îndată în gînd ale cui fuseseră acele moşii luate în stăpînire, ale Brătienilor, ale familiei poetului Ion Pillat, ale lui C. Noica, ale altora ca aceştia? Şi m-am minunat în sinea mea de faptul că dispusese de acele patrimonii în favoarea unei cauze internaţionale, ea o  persoană complet, dar absolut complet străină de fiinţa patriei!

La un anumit timp după aceea, nu mai ştiu exact cînd dar era cu un an, doi înainte de căderea regimului comunist, undeva pe la Casa Scînteii cineva văzînd că mă îndrept spre centrul oraşului m-a rugat să îl iau în automobil şi în drum să fac un mic ocol prin cartierul Primăverii. Avea să ducă acolo şpalturile unei cărţi pe care o publica o personalitate a regimului, ilegalist, profesor universitar, preşedinte al uniunii scriitorilor, ministru cînd al culturii cînd al afacerilor externe, de fapt doar un gazetar comunist, pe scurt: un politruc. Aşteptînd la volanul automobilului meu, studiam stupefiat strada pe care ajunsesem pentru prima şi ultima dată. Mi s-a părut atunci că descifrez titlul acelaşi al ziarului pe care un poştaş conştiincios îl distribuia în cutiile poştale trecînd de la o adresă la alta. În timp ce în ţară se rostogolea grotescă propaganda naţional-comunismului ceauşist, locuitorii acelei străzi citeau imperturbabili Pravda moscovită, organul comunismului sovietic. Mi-am spus: Iată o lume încremenită în timp, izolată ca într-un acvariu, în pură ucronie stalinistă şi am şi botezat în gînd locul respectiv cu numele: bulevardul 1950, pentru că era anul în care credeam că li se opriseră acelora ceasurile. S-a întors apoi pasagerul meu ocazional şi ne-am continuat drumul spre centrul oraşului, părăsind în grabă cartierul privilegiaţilor. Am simţit că era tulburat de vizita pe care o întreprinsese şi mi-a şi explicat de îndată că fusese uimit nu atît de luxul casei, de mobila şi de obiectele de artă care o împodobeau, cît îi rămăsese privirea la o icoană pe sticlă, discordantă flagrant faţă de contextul în care se afla. Sesizîndu-i nedumerirea, amfitrionul simţi nevoia să se disculpe de această stridenţă a locuinţei sale spunînd că icoana rămăsese pe perete de la foştii locatari. Ne-am spus atunci amîndoi că şi acel politruc, atunci cînd ţara pierzînd războiul a fost ocupată, şi el era dintre noii stăpîni care au intrat în casele oamenilor pe uşa din faţă în timp ce adevăraţii proprietari, ieşind pe uşa din spate, cel mai adesea cu cătuşe la mîini, au fost obligaţi să lase totul în urma lor, cearceafuri, perne, plăpumi, tacîmuri, haine, încălţăminte, tablouri şi cărţi, bune pentru uzul noilor locatari.

Sugerez prin aceste două exemple că există în istoria noastră recentă două categorii: cei care aveau de suportat consecinţele ocupaţiei, militare mai întîi şi apoi îndeosebi ideologice, oamenii ţării – pe de o parte, iar pe de altă parte – profitorii noii situaţii de vasalitate a României, străinii. Cînd ne referim la respectivul moment istoric, cel al sfîrşitului ultimului război mondial, spunem de obicei că aceştia din urmă au fost aduşi de tancurile armatei roşii şi că cei mai mulţi dintre ei erau evrei. Aceste afirmaţii sînt, în cel mai bun caz, două exagerări dacă nu chiar două falsificări ale istoriei noastre. E, în fond, un mod de a vorbi în simbol, făcînd astfel o propagandă inversă. Căci termenul de ocupaţie face trimitere la o operaţiune militară, însă aceasta a fost una temporară în timp ce consistentă cu adevărat a fost cea ideologică, extinsă pe durata unor decenii, vie încă şi azi, mult după prăbuşirea regimului politic care a instaurat-o asupra ţării. Pe de altă parte, este adevărat că ocupanţii au fost alogeni, dar nu doar rasial, nu doar sangvinic, sau nu din aceste puncte de vedere erau ei cu adevărat străini. Ci îndeosebi pentru că, din intenţie sau numai din prostie, au umilit poporul acestei ţări, făcînd totul pentru retardarea noastră, pedepsindu-ne, iar acţiunea lor continuă şi azi şi nu sînt şanse să ne eliberăm vreodată de sub această ocupaţie asupra spiritului naţional, a ethosului. Stăm perpetuu, definitiv sub observaţia comisarilor, străini şi veşnic pedepsitori. Spun străini şi nu înţeleg neapărat să mă refer doar la străinii propriu-zişi pentru că şi un român neaoş, fie doar din ignoranţă fie dintr-o distorsiune a caracterului său, poate face mult rău celor de un neam cu el, fiind asimilat perfect alogenilor în fapt. El se înstrăinează de ai lui şi, dacă nu devine cu totul un alogen, accede totuşi fie şi doar la rangul de servitor al acelora.

Această adversitate funciară, dintre autohtoni şi alogeni, ţine de logica perversă a istoriei, a ceea ce produce mecanica socială a discriminării pozitive, existentă în mod natural şi nu doar ca produs al unei corectitudini politice. Infiltraţi sau născuţi şi crescuţi într-un anumit corp etnic, străinii sînt prin chiar aceasta favorizaţi de destin. Fiind altceva decît cei mulţi, ai ţării, ei dezvoltă nu doar nu sentiment de alteritate ci şi unul de superioritate, convingerea că ei nu sînt ca turma ci sînt o elită, nişte aleşi, ai lui Dumnezeu sau doar ai destinului, şi că merită în consecinţă un tratament special. Mai mult chiar, posedînd o conştiinţă a faptului că sînt minoritari, expuşi într-o mare mulţime de altceva, ei dezvoltă capacităţi specifice de apărare şi de atac în spaţiul social în care trăiesc. Vor spune despre ei înşişi că sînt inteligenţi, dar acea inteligenţă este mai degrabă o hiperdezvoltată capacitate de adaptare, doar un rezultat al unei selecţii naturale, aşa cum unui handicapat în lipsa unui organ senzitiv i se dezvoltă altul compensator, precum de exemplu la un orb auzul. Devin astfel elita ţării, revoluţionarii care o vor salva, deţinători unici ai adevărului. Aşa au fost comuniştii, şi nu doar cei care erau evrei sau unguri sau bulgari sau ţigani sau ruteni, ci toţi comuniştii, inclusiv cei din rîndul ţăranilor români, aceştia, pe cît de mult deveneau comunişti, tot pe atît se dovedeau a fi străini de interesele neamului. Şi, dimpotrivă, au fost evrei care s-au ilustrat în stalinismul românesc grobian şi s-au recuperat ulterior, devenind o podoabă, o bogăţie a acestei ţări. În timp ce Păunescu, prin caracterul josnic al culturii sale de nivelul a doar patru clase primare, a făcut neamului său mult rău, fiind ca o placă de beton peste planta firavă a spiritului românesc, au fost alţii, evrei, care s-au dovedit pozitivi pentru noi. Aşa a fost admirabila doamnă Maria Banuş, cu poezii în care nu-şi maschează evreitatea şi cu traduceri din Goethe şi din Rilke prin care consolida europenitatea românilor. Sau acel excepţional Eugen Jebeleanu, cel care alături de Geo Bogza a făcut opoziţie la ceauşism, chiar el, avînd acest alibi că în tinereţe a profetizat asupra destinului viitorului dictator. Poţi fi de alt neam şi cu toate acestea, păstrîndu-ţi specificitatea, să fii integrat, ca o nuanţă în plus, în spaţiul spiritual al ţării în care locuieşti, şi eşti cu adevărat străin dacă te poziţionezi în adversitate cu cei mulţi, pretinzînd nu să te schimbi tu ci să-i obligi pe ei să se schimbe, să se adecveze ei standardelor tale.

Deşi acestora trei şi altora ca ei le-am recunoscut prestanţa de anvergură naţională, nu lîngă ei m-am format, ci prin frecventarea unor personalităţi şi a operelor acestora precum Lucian Blaga, C. Noica, Petre Ţuţea şi Dumitru Stăniloae. Aceştia sînt ai mei, în ei îmi recunosc eu sufletul neamului, datina, ethosul. Văzînd în ei miezul de foc al românismului contemporan, am oroare de străinătatea endogenă, de cea parazitară care înăbuşă mintea celor mulţi.

Aceste idei le-am avut în minte în timp ce străbăteam o carte nu demult apărută: I. Oprişan, Asaltul cetăţii, Dosarul de securitate al lui G. Călinescu, Saeculum I. O., 2014. Ca istoric literar şi ca editor, autorul ei are merite deosebite şi a dovedit de-a lungul anilor un adevărat cult pentru ilustrul său precursor. El a cules din arhive documentele dosarului întocmit de securitate, le tipăreşte aici cu acribie şi le dublează cu comentariile sale. Calitatea sa de istoric literar este aşadar de necontestat, dar lectura lucrării sale mi-a produs nu doar un plictis enorm, ci şi o iritare continuă. O plictiseală pentru că e multă repetitivitate în carte, frazele puţine ale unuia sînt reluate de altul şi de altul, citate apoi de alcătuitorul ediţiei şi tot aşa parcă la nesfîrşit. Iar iritarea mi-a fost provocată îndeosebi de obtuzitatea securiştilor dotaţi cu un intelect minim, bont şi acela, disperaţi să adune dovezi ale unor vinovăţii reale şi mai ales imaginare. Nodul poliţistic al acestei ample urmăriri a lui G. Călinescu porneşte de la delaţiunea cuiva tocmai din Piteşti care, prins cu nişte ilegalităţi cu aur, scapă de pedeapsă relatînd la miliţie că ştie de la nişte interpuşi că renumitul scriitor lucrează la o carte despre Ororile comunismului în România, cu manuscrisul căreia vrea să plece la Paris unde, cu sumele obţinute din publicarea acesteia, ar urma să trăiască acolo împreună cu iubita tînără, care tocmai l-a părăsit. O intrigă ireală şi de prost gust, pentru că G. Călinescu nu este, dar absolut deloc nu este un Soljeniţîn, şi de la el nu a rămas nici cea mai infimă urmă a vreunui măcar proiectat Arhipelag Gulag românesc. Cu atîta îndîrjire caută securiştii respectiva carte de parcă ar fi împinşi la aceasta de subconştientul lor în interiorul căruia posibil să fi existat fermă convingerea că regimul era caracterizat de atît de cumplite orori, încît era de datoria faimosului scriitor să le divulge lumii. Nu cred că vreodată ei s-a resemnat cu ideea că o atare lucrare nu a fost nicicînd scrisă. O dezamăgire şi pentru noi toţi, cei care speram că nouă, ca popor, scriitorul ne va salva onoarea punînd lucrurile la punct în faţa istoriei.

Impresia generală asupra acestor ultimi ani din biografia lui G. Călinescu, anii 50, 60 ai secolului trecut, este aceea a unei farse groteşti, cu unele accente tragice este adevărat, dar în principal e vorba de un joc gratuit şi hidos. Securitatea a fost, pe lîngă calitatea ei de instrument al represiunii, şi o instituţie inutilă care culegea, care extorca informaţii derizorii, nimicuri în absolut pe care le-a arhivat de parcă de ele ar fi depins soarta lumii. Cu adevărat, membrii ei, angajaţii pe care îi avea nu şi-au meritat deloc salariile, de bănuit că au fost dintre cele mai consistente. E în totul o comedie fără sfîrşit în care urmăriţi şi urmăritori se prefac că ar avea nişte convingeri ideologice, cînd în fapt ei doar se joacă de-a oamenii, deşi nu sînt decît nişte marionete într-o piesă pe care nu vreunul dintre ei o regizează. O societate în pură alienare mintală.

De aici, de la această situaţie de inconsistenţă a respectivei lumi, mai decurge un fapt extrem de grav: notele informative, pentru obţinerea cărora se fac atîtea eforturi: informatori legendaţi cu pseudonime, case conspirative, urmăriri ca în filme şi telefoane ascultate, microfoane, înregistrări transcrise, rapoarte şi apoi sinteze structurate ierarhic, pe grade şi funcţii de ofiţeri, o întreagă babilonie, acele note informative sînt absolut inutile, complet nevinovate, pur neant verbal care nu a folosit la nimic. În cei 25 de ani care s-au scurs de la căderea regimului comunist şi de cînd poliţia politică tot este deconspirată, deşi au existat în comunismul românesc nu doar persecuţii ci de-a dreptul crime politice, din cîte ştiu eu nu a ieşit la lumină nici măcar un singur caz de consecinţă juridică a unei atari delaţiuni. În fapt nimeni, dar absolut nimeni nu a avut de suferit de pe urma unei astfel de note informative. Şi cu toate acestea cît tapaj s-a făcut despre informatori. O diversiune sinistră prin care securitatea este confirmată şi opera ei este dusă mai departe, fie şi doar în postumitatea ei politică. În cazul acesta concret, al cărţii la care mă refer, nu cel turnat mi se pare a fi cu adevărat un caz tragic ci mai degrabă turnătoarea cea mai harnică de pe lîngă el, pentru subjugarea căreia securitatea uzează de cele mai abjecte mijloace: o arestează, o dă afară din slujbă, şi-o subordonează în cel mai mizerabil mod. Ce va fi fost în sufletul acelei sărmane fiinţe? Prin cîtă suferinţă morală a trecut ea? Eu, care am trăit comunismul pe toată dimensiunea lui de oroare, eu ştiu că regimul nu a fost ajutat cu absolut nimic de informatori, de delaţiunile unor Paleologu, Doinaş, Caraion, acuzaţii de colaboraţionism, iar aceştia sînt, cel puţin pentru mine, unii dintre cei mai proeminenţi şi mai adevăraţi anticomunişti ai acelui timp, şi în paralel cu aceasta ştiu preabine cine au fost adevăraţii comunişti, vinovaţii de dezastrul ţării. În nici un caz ei!

În ceea ce îl priveşte pe G. Călinescu, caracterizat nu doar o singură dată în carte ca fiind geniu şi nebun, pot spune că noţiunea de geniu este una de sorginte romantică şi ea nu mai este aplicabilă în timpurile recente. Judecată valoarea lui, a operei sale îndeosebi, prin relaţionarea cu contextul în care a trăit, figura sa se înalţă deasupra celor ale contemporanilor săi, dar în anii postbelici el se micşorează ca personalitate, fiind în felul său un nebun care se complace adesea să joace farse oficialităţilor cu care intră în coliziune. Nebunia lui, ca şi aceea a lui Lucian Blaga, era una reală şi poate fi diagnosticată ca fiind o nevroză penitenciară, deşi el nu a fost închis, dar viaţa în România acelor ani era una de închisoare pentru toţi cetăţenii ţării, din multe puncte de vedere. Sub presiunea ocupaţiei ideologice, boala acestora doi, ca şi în grade diferite a multora dintre concetăţenii lor, a fost una a isteriei şi a exaltării maladive, a unei supradimensionări a persecuţiilor pe care le îndurau. Pur-şi-simplu ei nu fac faţă presiunii aberante sub care le este dat să trăiască. Iar ceea ce totuşi mai produc sînt lucrări distorsionate, în care egoul lor bolnav se complace.

După al doilea război mondial, prin naturală epuizare, dar îndeosebi sub presiunea factorilor politici, puterea creatoare a lui G. Călinescu intră într-un tot mai accentuat declin. Ar fi fost mai normal ca el, abstras din zbuciumul istoriei, să îşi continue creaţia intelectuală, pe un drum pe care îl indică trei mici texte din acea perioadă: Domina bona, Poezia “realelor” şi Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică.Dar nu!, el se pierde din ce în ce mai mult pe căi minime şi oportuniste vrînd imposibilul, adică şi să placă oficialităţilor şi să fie fidel spiritului propriu. Pînă şi scrierea romanelor şi a poeziilor este o cădere în vulgar a intelectualului care fusese pînă atunci. Ce să mai zic de gazetăria sa, faimoasa Cronică a optimistului, a cărei apariţie vinerea în Contemporanul era aşteptată cu sufletul la gură de cititorii săi care sperau să găsească măcar printre rînduri vreun semn de împotrivire la regimul de teroare ideologică. Alţii, în situaţii imposibile, cvasi-similare, au apelat la modalităţi de exprimare literară mai onorabile: Ernst Jünger a ales să scrie jurnal, ducele de Saint-Simon memorii, iar Tacitus anale. E mai multă demnitate în acele specii literare decît în trivialul roman cu cheie! Ce să mai spun de faptul că ceea ce s-a tipărit din această literatură silnică, şi încă în cinstea unui congres al partidului, a fost rezultatul unui troc cu cenzura comunistă! Dar să trecem, aşa erau timpurile.

La un moment dat, în cartea publicată de I. Oprişan este notată mărturia lui G. Călinescu că el ştie de la un înalt funcţionar al partidului că toate dificultăţile de care se loveşte sînt cauzate de ostilitatea unor evrei din conducerea Comitetului Central, adversari şi persecutori tocmai ai lui, cel care la apariţiaIstoriei… sale fusese atacat furibund ca filosemit, ca înrobit elementelor evreieşti din cultura română, cărora în lucrarea sa le-ar fi supradimensionat contribuţia. Probabil el se încrede în explicaţia ce i-a fost furnizată de respectivul binevoitor şi pregătindu-şi de reeditare monumentala Istorie… i-a adăugat doar cîteva accente care pot părea antisemite, nişte succinte date biografice ale unor scriitori evrei care sînt astfel deconspiraţi rasial. Aşadar, el acceptă explicaţia dar în fapt se înşală: aceia îi erau ostili nu întrucît erau evrei, ci doar în măsura în care erau străinii care luaseră în stăpînire ţara. Stalin însuşi îi trimisese la noi la sfîrşitul războiului ca, prin ei, să fim luaţi în stăpînire şi diminuaţi, supravegheaţi şi pedepsiţi.

Spuneam ceva mai la începutul textului că pe vremea ceauşismului ultim, undeva în Bucureşti, în cartierul privilegiaţilor stătea în adormire o întreagă lume alogenă şi dependentă de Moscova, cititoare fidelă a ziarului Pravda. Naţionalismul comunist, cu toată demagogia lui patriotardă, ajuns la conducerea ţării nu a distrus acea lume ci doar a împins-o ceva mai în spate, într-o penumbră a istoriei. Îşi recunoştea şi îşi conserva astfel descendenţa genetică, legătura ombilicală. Cînd în decembrie 1989 s-a dat un semnal de la Moscova, staliniştii aceia din cartierul Primăverii au ieşit la lumină şi au acaparat direct ţara, nu doar indirect ca pînă atunci, ci direct ca în vremurile lor cele mai bune, de imediat de după al doilea război mondial. A fost ocazia ca să îşi desăvîrşească opera începută în anii stalinismului. În aceasta constă originalitatea ieşirii ţării noastre din comunism, traseul acestei ieşiri a presupus un recul, un ocol amplu prin trecutul nostru, obligaţia recuperării stalinismului autohton.

Poate pentru că nu m-a interesat, poate pentru că intelectualmente nu eram în posesia unei dotări adecvate, nu am izbutit niciodată să citesc mai mult de o pagină, două din cărţile atît de prolificului Zigu Ornea. Şi nici din acelea ale altului comisar ideologic: Ovid S. Crohmălniceanu. Însă, din puţinul cît l-am citit din scrisul lor, şi tot am reţinut ceva. Într-o evocare a primului dintre aceştia consacrată celui de-al doilea se mărturiseşte că de Anul Nou evocatorul primea de la cel evocat o felicitare ce cuprindea îndemnul: Şi mai ales nu uita: beleşte-i pe fundamentalişti! Iată deci misiunea alogenilor în cultura română, să îi belească pe fundamentalişti, pentru că de drept ei nici nu sînt altceva decît nişte belitori profesionişti. Dar cine sînt atunci fundamentaliştii? Ei nu sînt decît nişte români ireductibili, exclusiv români şi nimic altceva decît eventual nişte români filoromâni. Cînd G. Călinescu l-a elogiat pe N. Iorga asasinat de legionari, aşa s-a definit pe sine, afirmînd că el nu este doar un român, ci un român filoromân. Grea vinovăţie, merita să fie belit!

Faţă de standardele de acum, din democraţia noastră originală, G. Călinescu este vinovat nu doar o dată, ci chiar de mai multe ori. Şi dacă a scăpat în anii sumbri de arestare, astăzi în chiar anii aceştia 2015, astăzi ar avea toate şansele să fie băgat la zdup, cum se spune. Aceasta pentru că urmaşii staliniştilor şi chiar staliniştii cîţi mai sînt au depăşit cu mult romantismul sîngeroşilor ani 1950, s-au perfecţionat şi în mod ştiinţific în baza legii propuse de un politician, găgăuţă şi liberal acesta, renumitul scriitor poate fi condamnat de drept şi de facto. El cade grav sub incidenţa legii recente şi atunci cînd, după consemnările de la securitate, afirmă că mareşalul Ion Antonescu a fost în felul lui un erou, ba chiar mîntuitorul patriei, precum şi de mai multe ori cînd în Bietul Ioanide îndeosebi se ocupă cu descrierea legionarilor, fără a sublinia îndeajuns caracterul lor criminal. Ca să nu mai spun şi că a citit fără a lua atitudine romanul cu legionari al lui Dinu Pillat, ce-i drept acesta un liberal pur-sînge, din imediata stirpe a Brătienilor întemeietori. Nu ca tiripliciul liberal de azi!

Nu ştiu dacă vreunii dintre noi şi cîţi, căzînd sub incidenţa acestei legi, vom intra la închisoare pentru delictul de a gîndi liber. Dar de toate acestea un singur lucru mă consolează, că toţi aceşti alogeni nu sînt în istorie decît un pur neant, că aşadar vor cădea în uitare. Aşa s-a întîmplat cu Felix Aderca, Camil Baltazar, Demostene Botez, cărora G. Călinescu le-a acordat în lucrarea sa monumentală cîte un spaţiu imens, iar acum, în zilele noastre, ei pur şi simplu nu mai există. Aşa tocmai se întîmplă, o similară cădere în uitare, cu Zigu Ornea şi Ovid S. Crohmălniceanu, atît de vii, de agitaţi prin spaţiul public în antumitate şi atît de morţi ca interes pentru ei în postumitate. Şi este de presupus că aceiaşi uitare îi va înghiţi şi pe cei doi ayatolahi veniţi din stalinism, din comunismul românesc timpuriu, şi acum la vîrste matusalemice dominînd, discret dar nu mai puţin autoritar, două domenii vitale: filozofia şi istoria literaturii române. Se întîmplă aşa, ca ei să fie şterşi din cartea vie a spiritului românesc, pentru că ei nu sînt ai noştri. Căci unde sînt azi Mihai Novicov, Nicolae Moraru, I. Vitner, Vicu Mîndra şi atîţia alţii ca ei care dominau cîndva actualitatea românească? Unde le este acestora moştenirea culturală? Ei au fost opozanţii direcţi şi schingiuitorii indirecţi ai importantului critic şi istoric literar. Figuri de-a dreptul misterioase şi exotice despre care nu se mai ştie nimic. Ceea ce s-a publicat pînă acum despre unii dintre ei decepţionează. O carte despre Leonte Răutu este doar o colecţie de insulte.

În schimb, ai noştri sînt tot mai vizibili, cu toate greşelile lor, oricît de mari, G. Călinescu şi Tudor Vianu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, Mircea Eliade şi C. Noica, Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu. Ei, doar ei sînt valorile noastre morale, eroii şi sfinţii nostri. Şi toţi ceilalţi de un neam şi de un suflet cu ei. Să constatăm aceasta nu înseamnă că am comite un act de xenofobie ci doar că am stabilit ecuaţia realităţii care ne include şi pe noi. Iubesc străini dar această iubire oricît de puternică ar fi nu are cum să-i metamorfozeze în indigeni. Rămîn ce-au fost şi sîntem chiar ceea ce sîntem!

Autor: Ion Papuc

Sursa: Convorbiri literare

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Intr-adevar,

    Domnul Leonte Rautu ( Oigenstein ) si as adauga Iosif Chisinevschi ( Roitman ) , Mihail Roller, Silviu Brucan ( Saul Bruckner ), the Pauker Family , the Roman (Neuländer ) Family si Enumerarea poate continua in ordinul sutelor – nu merita insulte.
    In privinta lor si a urmasilor s-au oficiat deja Liturghiile Negre.
    Nu mai este cale de intoarcere.

    Tiberius Claudius
    Anno IV