Cu mulți ani în urmă, când am primit din partea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (PACE) delicata misiune de a întocmi raportul referitor la controlul civil asupra serviciilor de securitate, am sesizat că în statele cu înclinații totalitare, obsesiile securitare (inclusiv neîncrederea maladivă a dictatorilor în loialitatea colaboratorilor lor) au condus la proliferarea serviciilor secrete cu competențe în culegerea de informații. Inevitabil aceste servicii ajung să se concureze între ele folosind informația ca sursă de putere în lupta lor subterană. Câmpul de bătălie este societatea în ansamblul ei. Astfel statul devine prizonier al concurenței respectivelor servicii.
În același context mai constatam că a acorda aceleiași instituții competențe cumulate în domeniul culegerii de informații și al cercetării penale înseamnă a expune democrația unor riscuri letale. Un astfel de cumul strică tocmai sistemul de contraponderi care garantează echilibrul de putere în ordinea democratică. Continuând să merg pe o atare linie de gândire, mai târziu am avertizat că o colaborare prea strânsă și mai ales, prea puțin controlată de instituțiile civile cu legitimitate democratică directă, între SRI și DNA (Parchet, în general), reprezintă în fapt revenirea la concepția totalitară asupra organizării activității de apărare a securității statului. Aceasta duce, mai devreme sau mai târziu, atât la politizarea actului de justiție cât și a celui de poliție (transformând binomul “autoritate judiciară-servicii secrete” în poliție politică), cu corolarul său reprezentat de abuzul de forță și înscenarea judiciară, lipsirea de transparență a procesului judiciar, subminarea dreptului la apărare și transformarea prezumției de nevinovăție în prezumție de vinovăție a suspecților.
Nu am putut duce la bun sfârșit redactarea raportului respectiv, fiind chemat, în 1996, să fac parte din Guvernul României dar am avut, totuși, răgazul de a-mi prezenta tezele de bază în fața Comsiei politice a PACE, care le-a validat.
Pericolul pe care doream să îl prevenim atunci a fost cu mult depășit în România anului 2016 când încercarea de a reconstitui vechea poliție politică în maniera pudibondă a tandemului “ofițer de informații-procuror”, fiecare aparținând altei instituții, a fost abandonată pentru a se crea pe față instituții cu competențe mixte.
S-a discutat mult în legătură cu hotărârea CCR prin care s-a stabilit neconstituționalitatea utilizării de către DNA și alte parchete a interceptărilor efectuate de SRI. Ruperea binomului SRI-DNA, cel puțin din punctul de vedere al cooperării tehnice, a fost primită cu satisfacție de mulți. Pe de altă parte, mulți s-au întrebat cine a pierdut și cine a câștigat din această separare? O întrebare pusă cu speranța – din nefericire deșartă – că răspunsul ar da câștigător statul de drept, principiul supremației legii într-o societată democratică respectuoasă pentru libertățile civile.
Desigur, asemenea oricărei schimbări organizatorice, și aceasta, pe termen scurt, va crea dificultăți uneia sau alteia dintre instituțiile implicate. Faptul nu trebuie să ne împiedice, însă, a vedea cu claritate ansamblul și perspectiva.
Potrivit reglementării (după părerea mea neconstituțională) adoptată prin Ordonanța Prună, procurorii, grupați în tot felul de unități speciale scăpate de orice control civil real și aflate în afara oricărui sistem de contraponderare (DNA, DIICOT etc.), capătă competența de a culege informații asemenea serviciilor de (contra)spionaj. În mod inevitabil, nu toate aceste informații vor avea caracter judiciar și prin urmare nu vor fi aduse la cunoștința acuzaților; al căror drept la apărare și la un proces echitabil vor fi astfel încălcate. Din simplu orgoliu sau din rațiuni ținând de o agendă politică proprie, informațiile vor fi culese și folosite în așa fel încât să susțină acuzațiile în cadrul unor proceduri judiciare dar și “extrajudiciare” manipulate.
În același timp, SRI, pe lângă dreptul firesc de a culege informații (cu și fără valoare judiciară), capătă puterea de a efectua anchete penale (deci cu caracter judiciar). Fără îndoială, s-a precizat că asemenea anchete vor avea ca obiect numai fapte care reprezintă amenințări la adresa siguranței naționale. Cine face distincția însă între faptele care afectează siguranța națională și cele care îi sunt indiferente? Până să ajungem la lege, o va face chiar anchetatorul. Cine va îndrăzni să îl contrazică?
De altfel, regimul Băsescu (prin CSAT) a introdus, la ordinul licuricilor occidentali, corupția printre amenințările la adresa siguranței naționale. Proconsulii au repetat de nenumărate ori că persoanele corupte sau coruptibile sunt cele care vor trăda orientarea geopolitică pro-occidentală a României în favoarea Rusiei. (Ca și când nu ar putea-o face mai ușor și mai profitabil, în favoarea corporațiilor transnaționale.) Astfel, corupția a devenit o infracțiune politică; sau mai exact geopolitică.
Continuând pe aceeași linie, Președintele Johannis (folosind tot instrumentul CSAT), în dorința de a crea un regim personal, a inclus în sfera siguranței naționale practic toate politicile publice. Prin urmare, orice ai face are legătură cu siguranța națională și prin asta cu codul penal; după cum tot ceea ce are legătură cu codul penal are legătură cu siguranța națională.
Putând să își culeagă singure informațiile de care au nevoie, invadând spațiul privat fără a se împiedica de vreun control neutru efectiv (autorizația judecătorilor de drepturi și libertăți va fi necesară doar pentru a legaliza informațiile făcute publice în instanță iar nu și pentru a le culege pe cele folosite în umbră), DNA, DIICOT etc., devin mai puternice. Având capacitatea să își valorifice direct în anchete penale informațiile culese, cu presiunile psihologice aferente asupra anchetaților, SRI devine mai puternic. Această putere suplimentară, în mare măsură exercitată pe căi oculte și nesupusă vreunei cenzuri, va încuraja la acțiuni politice autonome făcând din deținătorii ei actori politici de sinestătători, după caz apți a-și oferi serviciile grupurilor de interese interne sau externe care le solicită. Nu trebuie neapărat un plan pentru asta. Este în legea firii ca lucrurile să se petreacă astfel.
O atare creștere în putere este asociată, însă, cu un preț. Este prețul concurenței. Cu cât mai multe instituții capabile să cumuleze urmărirea informativă cu urmărirea penală, cu atât mai mare competiția pe piața puterii. Locul cooperării, să spunem între SRI și DNA, va fi luat de concurența dintre foștii parteneri. În principiu lucrul nu ar fi rău dacă am avea de a face cu o concurență loială. Cum activitățile în cauză sunt prin natura lor netransparente, loialitatea concurenței este exclusă. În medii oculte concurenața nu poate fi loială.
Primele efecte ale acestei noi ordini au fost resimțite cu ocazia scandalului vizând “spionarea” șefei DNA.
Dacă a fost vorba despre spionaj, într-o lume normală de asta trebuia să se ocupe SRI iar nu DIICOT. Aceasta cu atât mai mult cu cât spionajul nu este o infracțiune. (A nu se confunda spionajul, activitate efectuată de străini, cu trădarea, ca activitate infracțională a naționalilor.) Numai statele inamice – și asta mai ales în timp de conflict deschis – și-au arestat unele altora spionii, i-au expus public, i-au judecat și condamnat. Cu precădere între statele aliate, procedurile sunt altele. Problema se depășește cu discreție, prin expulzare iar nu prin arestare.
Chiar dacă în realitate nu ar fi vorba despre o acțiune de spionaj, DIICOT a arătat că România nu mai recunoaște cutumele în materie, ceea ce îi expune pe agenții de informații români la tratamente similare pe baza principiului reciprocității. O asemenea lovitură la adresa siguranței naționale, venită din partea celor chemați să o apere, mai rar.
Totodată se pune întrebarea, dacă tot era să îi arestăm pe “spionii” (fie ei și privați) israelieni, de ce de asta nu s-a ocupat super-eficienta DNA, direct amenințată. (Problema competenței nu se pune la socoteală atâta timp cât în trecut ea nu a fost niciodată un impediment.) Nu cumva pentru că în concurența dintre DNA și DIICOT cea din urmă a fost mai puțin interesată în destructurarea unei organizații criminale cât în drenarea informațiilor culese de aceasta? Informații pe care apoi să le poată folosi în lupta politică cu concurența. Deocamdată, din scurgerile controlate de știri s-a putut înțelege că și dacă “detectivii particulari” sau ce or fi fost ei, nu s-au comportat frumos (nu este deloc clar ce infracțiune au săvârșit), încă au descoperit ceva cadavre în șifonierul doamnei Kovesi. Căci altfel de ce s-ar fi obosit?
Pe de altă parte, avizi de detalii picante, românii nu s-au preocupat să își explice fenomenul. De ce a apărut acest tip de “spionaj” în România? Să fie oare vorba despre interese private ale mafiei locale? Unii spun că am avea de a face cu un act de război între SRI și DNA. Se prea poate. Dacă este așa avem o altă dovadă că lupta dintre centrele de putere informativ-judiciară din România s-a privatizat (dezetatizat), externalizat și internaționalizat.
Nu trebuie să excludem însă și explicația potrivit căreia întâmplarea este tocmai consecința politizării justiției române și efectul deranjului produs de aceasta în mediile de afaceri străine. Câtă vreme DNA a contribuit la distrugerea capitalului național, lăsând terenul liber celui străin, treaba a mers bine. S-a ajuns însă în punctul în care impredictibilitatea aferentă comportamentului abuziv al justiției politizate a ridicat gradul de risc al afacerilor efectuate în România la cote insuportabile. Nu mai contează bonitatea financiară a partenerilor de afaceri ci bonitatea lor judiciară, pentru măsurarea căreia nu există mijloace transparente consacrate. Nici aprobările administrative nu mai sunt sigure. Ele pot fi răsturnate oricând din rațiuni politice care nu pot fi anticipate prin calcule obiective ci doar prin activități informative. Chiar dacă rsicul politic sau cel financiar al unei investiții, al unui credit sau al unui contract comercial, calculate prin cercetarea prudențială, sunt rezonabile, aleatoriul excesiv al riscului judiciar la care sunt expuse afacerile le face inabordabile. De aceea s-a creat o piață specifică pe care agenții de informații străini, folosind mijloace specifice, mai mult sau mai puțin legale, caută a anticipa mișcările diverșilor agenți ai justiției politizate române.
Cu acest prilej se descoperă, neîndoielnic, și gunoiul ascuns sub covoarele triumfalistelor rapoarte de bilanț. Astfel apărătorii siguranței noastre naționale devin șantajabili; deci nesiguri. Ceea ce este foarte grav. Cu atât mai mult cu cât problema este de sistem.
Nesigură apare însă și politica externă a României. DNA cântă stereofonic simfonia cătușelor pentru câțiva magnați israelieni care au fost implicați masiv în consultanță politică de nivel înalt, la noi și aiurea. Niciunul nefiind prezent pe teritoriul românesc spre a putea fi arestat, rezultă că tot zgomotul nu are alt efect decât să sperie vânatul și să implice numele Israelului într-un scandal public. DIICOT are mai mult “noroc”. Reușește să aresteze doi “spioni” israelieni și aruncă în eter numele magic al Mossadului. Nu se știe exact ce amestec are acesta dar umbra lui plutește deasupra sulfuroasei afaceri.
O fi justiția legată la ochi însă procurorii nu sunt justiția ci doar niște funcționari guvernamentali cu o misiune importantă dar limitată. Chiar de ar fi mai mult decât atât, puterea judecătorească este o putere a statului iar nu una suprastatală. Or, statul are interese de care magistrații nu au dreptul să facă abstracție. Este vorba despre intersul național în legătură cu care Ministerul Afacerilor Externe, de pildă, știe mai multe decât Ministerul Public. Bună sau rea, politica externă românească a pus, încă de pe vremea regimului comunist, relația specială cu Israelul la temelia strategiei sale. Dacă se dorește schimbarea acestei orientări nu procurorii, fie ei investiți și cu competențe informative, trebuie să o facă. Doar în statele polițienești instituțiile de forță stabilesc prioritățile de politică externă peste capul diplomaților.
În atari condiții nu numai Israelul ci toți partenerii externi ai Românei au motive să se simtă în nesiguranță. Cum se face că ei nu au intervenit pentru a opri acest aparent derapaj?
În România de azi nimic nu poate fi explicat fără a lua în considerare factorul extern. Teritoriul românesc este un câmp de confruntare a actorilor globali și regionali. Evoluțiile de pe alte fronturi ale actualului război mondial și schimbarea centrelor de interes ale superjucătorilor lumii impun acestora compromisuri, asocieri și aranjamente cu impact inclusiv asupra spațiului locuit de români.
Indiscutabil că puterile occidentale și orientale interesate în controlul asupra României preferă ca acest control să aibă caracter monopolist. Lucrul nu este însă totdeauna posibil sau este posibil la un preț care nu totdeauna merită plătit. Se pare că exact aceasta este situația acum. România nu este doar un câmp de bătălie ci și un obiect de împărțit. Nu este prima dată în istorie când se întâmplă așa.
Cea mai simplă formă de partaj este cea teritorială. Există însă și forme mai subtile. Tandemul DNA-SRI, de pildă, a funcționat perfect ca instrument pentru promovarea unor agende politice străine. De aceea a fost și apărat din afară; cu ignorarea oricăror uzanțe diplomatice și cu încălcarea fățișă a suveranității românești. Nu este exclus ca reculul unei anumite influențe externe, impus de dinamica jocului de interese și modificarea raportului de putere la nivel global, să ducă la împărțirea României în forma distribuirii instrumentelor de control între competitorii interesați. De aceea, cu toate dezavantajele sale, multiplicarea instituțiilor deținătoare de putere, inclusiv prin fragmentarea unora dintre ele, în condițiile dotării fiecăreia cu toate competențele necesare controlului asupra cetățeanului și societății, este probabil bine văzută din afară. Pe de o parte, aceasta facilitează partajul: unii vor avea DNA, alții SRI, alții DIICOT, alții ANI, alții BNR etc. (De Guvernul tehnocrat și Parlamentul castrat nimeni nu are nevoie decât ca “alibi democratic”.) Pe de altă parte, pe o atare cale, confruntarea directă între pretendenții la dominarea României se va purta prin intermediul unor instituții românești, ceea ce le este mai confortabil și poate chiar de natură să realizeze un echilibru al factorilor de influențare, făcând mai durabilă și mai sigură prezența lor pe teren.
Evident că în acest joc interesele națiunii române nu mai contează. Poporul este prea dezbinat și prea manipulabil pentru a se apăra eficient. Neîncrederea în lideri, care i-a fost sădită cu consecventă perversitate, face imposibilă unirea cetățenilor întru apărarea națiunii. Unde mai este atunci speranța?
Culmea este că speranța vine chiar de la lucrătorii sistemului de putere la care ne-am referit. Ei au și informația și formația care le permite să organizeze rezistența. Desigur “trădând” verticala trădătoare – vândută sau cumpărată. Totdeauna și pretutindeni a fost așa.
Să ne adresăm, în finalul acestei analize, deci, lor. Trădarea interesului național nu cunoaște circumstanțe atenuante și nu se prescrie. În schimb, încălcarea ordinului oficial în apărarea neamului tău este totdeauna scuzabilă. În situații normale o asemenea problemă nu se pune. Noi nu ne aflăm însă într-o situație normală. Este datoria celor care pot, să acționeze în așa fel încât “sfârșitul lumii”, care se apropie, să nu fie și sfârșitul neamului românesc.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog
Se pare ca ai fost numit lup la stana.