C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Statul – paznic la oi

Ca o turmă, românii simt nevoia de siguranţă, deci majoritatea aşteaptă garanţia statului care i-a sărăcit.

În 2001, 79% din români îşi exprimau preferinţa pentru un salariu mic, dar sigur. În 2008, jumătate din contributorii intervievaţi aşteptau ca pensia privată obligatorie să garanteze un venit sigur, dar nu foarte mare. În 2003, 54% din români considerau că statul este dator să asigure tuturor un loc de muncă şi un trai decent. Mai nou, 84% din populaţia între 18 şi 44 de ani doreşte un randament minim garantat egal cu inflaţia, pentru pensiile private obligatorii. Cuvintele-cheie sunt: sigur, garantat, stat. Adică românii, în loc să-şi dorească o piaţă liberă – pentru că aceasta e singura şansă pentru cei săraci, lipsiţi de putere şi relaţii -, îşi leagă speranţele tot de responsabilul cu hazardul moral: statul. Într-o anumită măsură, răspunsul e corect fiindcă jucătorii cu poziţie dominantă pe pieţe sunt chiar autorităţile statului: MFP, BNR, CNVM sau CSA. Aşa se explică şi de ce la emisiunile informative, când se înfierează majorarea preţurilor, creşterea cursului, prăbuşirea acţiunilor sau scumpirea primelor de asigurare, se repetă obsedant: “De ce nu intervin autorităţile?”.

Pentru a înţelege cum s-a ajuns aici e bine de amintit că în urmă cu două decenii România avea o economie dirijată, iar autorităţile respective au fost înfiinţate ca să crească pieţele ca pe nişte copii. Din păcate, în loc să le îndrume primii paşi şi apoi să le lase să se descurce singure, au creat dependenţă. Au construit sistemul în jurul lor şi au făcut să nu poată funcţiona fără ele. Astfel, în locul unor părinţi responsabili au apărut nişte stăpâni, iar participanţii la piaţă au devenit slugi. Reglementările, normele, rezervele minime sau rezervele tehnice restricţionează permanent accesul celor nou-intraţi pe pieţe şi fac ca acestea să fie dominate de oligopoluri. Dar înainte de a vorbi de cartelurile private trebuie să ne uităm la cei care deţin adevărata supremaţie şi fac selecţia adversă: structurile monopoliste ale statului.

Şi acum să revenim la beneficiarii pieţelor. Pentru ei e greu să deosebească o piaţă funcţională de una nefuncţională, fiindcă n-au avut vreodată şansa să facă diferenţa. Înainte de a răspunde la întrebarea dacă pensia privată obligatorie trebuie să aibă un randament minim garantat, egal cu rata inflaţiei respondenţii trebuiau să fie informaţi că cea mai mare parte din cea mai redusă contribuţie din regiune pentru fondurile de pensii obligatorii administrate privat (2,5% din salariul brut) se “investeşte” la stat. Ceea ce face ca sistemul de stimulente şi sancţiuni al pieţei să funcţioneze nenatural. În loc să fie premiate companiile dinamice, care datorită bunului management generează o profitabilitate înaltă, e stimulat bugetul să facă deficit. Iar apoi de la acest simptom al ineficienţei finanţat cu titluri de stat se ajunge la lărgirea bazei de impozitare şi inflaţie – o formă de impozitare ce n-are nevoie de legiferare. În condiţiile în care Guvernul dă la o parte piaţa şi îşi arogă dreptul de a înlocui alocarea natural eficientă a resurselor cu redistribuirea nivelului de trai, cei care cer siguranţă şi garanţii se vor pomeni că sunt mai săraci.

Ca să fie şi mai clar, oamenii lucrează cinci luni pe an pentru stat şi şapte pentru ei. Să zicem că în şapte luni reuşesc să pună ceva deoparte. Ar trebui să aibă o paletă largă de instrumente de economisire – acţiuni, obligaţiuni, asigurări de viaţă, pensii private ­, dar nu prea au de ales. Merg cu banii la bancă, unde observă că dobânzile sunt real negative. Băncile comerciale se disculpă spunând că o cincime din banii strânşi de la deponenţi, în loc să fie investiţi în economie, stau la banca centrală sub forma rezervelor minime obligatorii. BNR explică, la rândul său, că nu dă drumul banilor în economie de frica inflaţiei în condiţiile în care Executivul a majorat TVA. Dar asta se întâmplă tocmai pentru că bugetul statului a deposedat bursa de rolul ei şi alocă el resursele în economie.

Mai departe, seminariile sunt locurile unde se observă că productivitatea e redusă. Adică, în loc să se gestioneze productivitatea ­ ca bază de indexare a veniturilor ­, în România ea se constată. Faptul că productivitatea trebuie gestionată nu înseamnă să o administreze statul. MFP şi BNR nu pot decât să restricţioneze consumul. De creşterea productivităţii se ocupă altcineva: pieţele. Însă pentru a ajunge să vorbim de pieţe concurenţiale ­ de randamente, calitatea muncii, raport calitate/preţ – ele trebuie să fie mai întâi funcţionale. Şi din moment ce românii îşi exprimă în continuare preferinţa pentru venituri sigure, dar nu foarte mari, înseamnă că pieţele româneşti sunt admirabile, sublime, dar lipsesc cu desăvârşire.

Ionut Balan

sursa: jurnalul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss