Proiectul unei legi nu ajunge lege peste noapte. Acesta trece printr-o comisie de specialitate, după ce a fost văzut de consilieri, dacă nu cumva scris de aceştia. Această cale deloc intempestivă ar trebui să includă obligatoriu dezbaterea publică reală, care să să-l poată anula la nevoie, corecta sau susţine. Parlamentul ar trebui să aibă un forum eficient de dezbatere a proiectelor de lege, fără abatere, de referinţă în promovarea actului legislativ.
România are un corpus legislativ în mare parte aberant, antipopular, nedemocratic, efect al lipsei de dezbatere publică. Multe legi cu aparenţe corecte ascund vicii cărora nimeni nu le mai poate face faţă, aşa cum se întâmplă acum, permiţând iniţiatorilor să se erijeze în salvatori. Şi toate legile mimează democraţia, crectitudinea, însă esenţa lor apare precum scrisul indescifrabil de pe produsele cu mari probleme. Iresponsabilitatea incriminată permanent se regăseşte cauză a statuării lor. Dezbaterea obligatorie a proiectelor legislative ar produce o mişcare politică democratică, pe subiecte reale. Însă, în condiţiile actuale, legile nu sunt bine cunoscute nici iniţiatorilor, iar votanţilor nici nu se pune problema.
Decisivă în apariţia unei legi nu ar trebui să fie secretomania în care se desfăşoară etapele implementării acesteia, ci utilitatea publică pe care este chemată să o servească. Scoaterea opiniei publice din această sinergie lasă loc abuzului, incompetenţei şi absurdului. Lipsa de constituţionalitate a foarte multor legi permite instalarea nestânjenită a haosului şi bunului-plac la nivel micro-social, în realitate.
Legile trebuie să facă viaţa mai bună, în deplină siguranţă, să blocheze abuzurile. De oriunde ai privi societatea românească se constată o lipsă de centrare a lucrurilor spre interesul public. Toată lupta anticorupţie, prin legislaţia actuală, nu poate fi decât o campanie publicitară a unui regim strâmb, în care un dezastru este înlocuit cu altul. Faptul că unele instituţii sau persoane din schema acestora pot acţiona iresponsabil fără a răspunde nimănui pentru abuzurile lor aruncă în aer orice principii minime. La umbra imunităţii stă tot capitalul averilor ilegale al căror proprietar migrează deja spre cele mai exotice destinaţii. Întreaga economie a României se află în această fundătură de care clasa politică nu scoate o vorbă.
Curtea Constituţională pare a nu avea prea multe legături cu spiritul european pe care îl invocă continuu când ia apărarea unor “clienţi”, dând impresia că este un cabinet de avocatură. Nominalizarea politică a judecătorilor de aici pare a fi o subminare sigură a unei instituţii care ar trebui racordată mediului profesional intern, cât şi celui extern. Nu doar la nivel de protocol şi presiuni politicianiste. Toate instituţiile publice au dobândit în aceşti ani o tendinţă antisocială pe care statutul de funcţionare o îngăduie. Constituţia României este încălcată oriunde în România. Marile acte de corupţie nu ar fi fost posibile fără acest fundament al confuziei ligislative, dacă nu cumva al permisivităţii totale. Oportunismul şi lentoarea generală, în care Curtea Constituţională se înscrie la vârf, fac din actualul mecanism social o ameninţare la adresa normalităţii. Când atâtea şi atâtea legi sunt în vădită contradicţie, deloc întâmplător, nimeni nu face nimic spre remedierea acestora, motivând că ar exista consecinţe negative! Regimul tot mai rudimentar în care funcţionează România nu poate fi anihilat doar prin reguli economice, atâta vreme cât responsabilităţile şi libertăţile nu vor fi reglate la acelaşi numitor pentru toţi membrii societăţii. Blocarea actualelor stări de fapt incorecte, disturbante, nu poate fi adusă în lumina sacnţiunii democratice decât de Curtea Constituţională. Cu toate presiunile temporare ale societăţii, în perioade critice, aceasta a arătat că este o anexă degradantă a intereselor conducerii unor partide. Îndreptarea şi simplificarea multor legi ar reduce gălăgia actuală inutilă, special instalată. Compromiterea democraţiei a fost idealul şi practica Parlamentului care se revendică de la puterea totalitară. Ceea ce nu pot face preşedinţii mimând democraţia şi politicienii instalaţi în studiourile televiziunilor reprezintă sarcina Curţii Constituţionale.
Armonizarea legislativă a României cu aceea a UE s-a făcut parţial, la pachet, din clare motive de conservare a puterii corupţiei. Dar cel mai grav lucru pare acela că foarte mulţi politicieni nu au nicio înţelegere a democraţiei şi a faptului că ne aflăm în structurile Europei. Responsabilităţile naţionale, în noul context, sunt mai mari, dificultăţile şi-au schimbat doar registrul, fiind neschimbate. Inducerea în eroare, posibilitatea de-a folosi puterea dobândită în alte scopuri decât pentru societate au loc prin intermediul legislaţiei actuale, nu altcumva. Reforma s-a blocat cu evidenţă undeva în celebrele cazuri Ponta, Dragnea and comp., pentru că fără ei, conform organizării sistemului, s-ar putea să fie şi mai rău. Sistemul politic şi social din România nu este doar falimentar, el ameninţă de zeci de ani funcţionarea ţării. Ruperea totală de societate a politicienilor are cauze care ţin de un sistem creat special în acest sens.
Curtea Constituţională prin statutul său trebuie să apere fără abatere drepturile fundamentale şi democraţia, chiar până la următoarele corecturi aduse Constituţiei. Pornind de aici, “la pas”, lucrurile pot fi orientate într-o direcţie corectă. Ocultarea actelor decizionale face imposibilă revizuirea lor, mai ales că ele se adaugă făţiş drept parte inseparabilă a unui sistem.
Autor: Ioan Vieru
Sursa: Cotidianul
Oricate legi ai avea, bune sau nu, tot va trebui sa te raportezi la morala, etica si de ce nu, invataturile religioase.
A da, coruptie este si la noi, si in America, si in Germania etc. Atata timp cat vor exista oameni, vor exista si rele.