Solidaritatea socială la români

În criza asta în care ne tot adâncim, aud din ce în ce mai des pronunţată sintagma solidarităţii sociale. Asta înseamnă că aceia care au ar trebui să se simtă solidari cu cei care nu au şi să-i ajute să trăiască şi ei omeneşte. Sună frumos dar, cumva, la noi nu funcţionează. Iată de ce. Cel mai important motiv e că suntem o naţie cu două creiere. Avem unul cu care judecăm ce merităm de la ceilalţi. Ăsta vrea mereu să i se dea, are pretenţii şi drepturi, merită, care vasăzică. Celălalt, cel care trebuie să plătească pentru asta, se revoltă mereu, nu vrea nimic, critică orice şi pe oricine îi cere vreun sacrificiu şi, în general, consideră că nu de la el trebuie să se ia. De la alţii. El şi aşa a dat destul. Apoi, mai e fibra noastră socială. Un studiu sociologic recent arăta că românii au o cultură naţională mai degrabă colectivistă. Asta e oarecum paradoxal şi în opoziţie cu imaginea de egoism feroce care domină, de regulă, societatea. Ei bine, cele două nu se contrazic. Noi suntem colectivişti, dar în acelaşi timp egoişti. Ceea ce rezultă din combinaţie e că ne pasă de ceilalţi, dar doar de cei apropiaţi, de ai noştri.

Consecinţa acestui fel de a gândi este că românii nu percep statul ca pe o societate. Statul e, de milenii, un despot împilator. Statul trebuie deci fentat şi abuzat prin orice mijloace. Statul e Înalta Poartă. Oricine înţelege natura profundă a României ştie că nicio soluţie bazată pe mecanisme complexe de solidaritate socială nu va funcţiona în veci la noi. Nu tu impozit progresiv, nu tu taxe pe avere, nu tu pensii finanţate din contribuţii. Niciodată! Cu cât mai tare veţi încerca să ne încălecaţi, cu atât mai tare ne vom strădui noi să scăpăm. Avem secole de experienţă în chestia asta. Până nu puneţi un inspector la un om nu veţi reuşi, iar atunci toţi banii pe care-i veţi colecta se vor duce pe plata inspectorilor.

Aşa că am un sfat: nu se poate solidaritate socială, la noi, fără a înţelege natura noastră profundă. Şi ca să nu las lucrurile aici, am şi două principii simple:

1. Solidaritatea socială de stat nu poate fi decât îndreptată de la cei mulţi către cei puţini. Oricine dintre noi ar sacrifica o parte din venitul său pentru cei loviţi de soartă, dacă aceia ar fi chiar loviţi şi, deci, puţini. Fără să am o dovadă pentru asta (dar se poate cerceta dacă chiar e cazul), eu cred că suma de care ne-am despărţi fără cârteală pe tema asta e de ordinul a 10% din venit. Solidaritatea de tip haiducesc care se practică acum, în care o mână de activi prosperi cară în spate o ţară întreagă, inertă şi cârcotaşă, e imposibilă şi imorală.

2. Orice alt tip de solidaritate socială trebuie dusă în grupuri cât mai mici. Cel mai bine ar fi să fie lăsată la îndemâna familiilor şi comunităţilor, aşa cum a fost de milenii. Decât să luaţi tuturor o jumătate din venit ca să-l daţi apoi înapoi, bine dijmuit de stăpânire prin contracte dubioase şi lefuri grase, sub formă de pensii, alocaţii sau mai ştiu eu ce aiureli, mai bine lăsaţi oamenilor banii în buzunar, să se descurce, aşa cum au făcut-o timp de secole.

Solidaritatea funcţionează simplu şi firesc în orice comunitate umană. Funcţionează de la părinţi la copii şi invers, între rude, colegi sau vecini. Aşa au mers lucrurile timp de milenii. Solidaritatea de stat e o invenţie foarte recentă şi, în România, niciodată reuşită. În plus, tocmai dă faliment. Hai să renunţăm la ea.

Adrian Stanciu

sursa: capital.ro