C O N T R A P R O P A G A N D Ă

SOCIETATEA ÎŢI INTERZICE SĂ FII SINGUR

redpillPentru că într-un articol de pe BlogulLor, fără prea mari pretenţii culturale, menţionam despre plăcerea de a mă arunca la finalul anului în cărţi conspiraţioniste şi alte danbrownierisme d-astea şi anul ăsta am ales o carte reprezentativă genului. Nu am terminat Biblia Pierdută a lui Igor Bergler, aşa că nu voi vorbi despre ea acum, poate doar în BoOKoteca, dar 2 pagini mi-au atras atenţia în mod deosebit.

Mă voi opri la ele, rezumând ideile de bază.

Acestea sunt:

  • Individul nu trebuie lăsat singur pentru a nu avea acces la propriile gânduri.
  • Social Media îi arată individului lumea pe care altcineva (prieten/ă, iubit/ă, familie) vrea să o arate, dar care nu se pupă neapărat cu realitatea.
  • Telefonul a devenit un cip de identificare.
  • Jocurile şi jucăriile tehnologice au fost targeturile celor din piramidă pentru dizolvarea gândirii libere. Şi le-a ieşit! Nu mai gândiţi, luaţi de vă jucaţi!

Ideile menţionate mai sus sunt idei parafrazate din cartea românului care, paradoxal, a cam rupt gura târgului, vânzând în două luni în jur de 51000 de unităţi. Cert este că ele sunt bine dezvoltate şi prezentate între paginile 418-422 ale romanului apărut la RAO.

Bun şi acum hai să ne întoarcem la ele. O teorie interesantă este că la nivel mondial o entitate care controlează totul, să îi spunem Francmasoneria, a căutat de-a lungul timpului o soluţie pentru a controla omul în totalitate, lăsându-i totuşi impresia că se află în plinătatea libertăţii lui, dar fără a conştientiza întregul proces de spălare pe creier şi manipulare cu care a fost şi este contaminat.

De aceea o idee, aruncată cu stil de autor, fără teama divulgării unei informaţii secretizate, este aceea care îl pune în centru pe om. Iar omul nu trebuie lăsat singur. Orice ar fi, oriunde ar fi sau orice ar face el trebuie să fie în permanenţă în contact cu cineva care să îi distragă atenţia. Iar de aici şi fabricarea marilor reţele de socializare, începute în timpuri memoriale cu Mirc-ul, Messenger şi terminate azi cu Facebook, Twiter, Instagram şi alte neamuri şi nemuşoare. Şi mă gândesc la timpul ăla irosit, la fascinaţia dementă de a vorbi cu cineva, cu un necunoscut, la anchilozarea în faţa ecranului, pe care nu puteai urmări decât scrisul tău şi răspunsul celeilalte entităţi. Acum mai prinzi şi un Like sau o conferinţă video şi poze sau ciupituri. Băăă, timpul ăsta se pierde şi totul devine o cursă contracronometru. Pierdem ore în şir stând şi derulând pagini, orbecăindu-ne degetele pe sticle tactile care ne măresc sau diminuează imaginile pe care ceilalţi le aleg reprezentative pentru vieţile lor. Rămânem ca băbuţele în faţa telenovelelor, ofticându-ne pe maşina ăluia sau pe pozele lu’ Veta care a desfundat chiuveta şi o arde acum prin Canare (…).

Or plăcerea şi neplăcerea au devenit butonul care de multe ori ucide vieţi. Sunt oameni care se sinucid pentru că nu au avut vizualizări, oameni care bocesc în colţurile lor de cameră după o despărţire în online sau după o schimbare de status, oameni care îşi pun capăt zilelor că nu au primit un comentariu din partea acelora mulţi, a acelor prieteni care au devenit un nume, o poză şi un status. Astăzi nu mai contează interacţiunea fizică şi părerea pe bune, ci contează judecata cifrelor şi a indivizilor virtuali.

Şi inevitabil mut centrul atenţiei către mizantropi, către cei care s-au retras din lume pentru a crea, pentru a inventa, pentru a compune şi a născoci arta. Pentru cei care şi-au asumat deciziile şi au rămas doar ei cu pasiunile lor, ei cu gândurile libere. De aceea, ideea de gândire liberă trebuie dizolvată. La ce bun să gândeşti, să inventezi sau să ai o părere?

Nu, omul trebuie să rămână în comuniune cu lumea virtuală, nici măcar în contact cu una reală pentru a nu avea prostul obicei de a schimba păreri constructive care pot dăuna societăţii. Omul trebuie să involueze, dar să rămână cu impresia că el este centrul universului şi că poate coordona şi controla lucrurile. Vorbim despre acel centru susţinut de Nietzsche, de cel care mută focusul de pe Dumnezeu pe om. Astfel pseudo-libertatea a venit la pachet cu manipularea şi schimbarea profilului individului. La ce bun să mai existe o nouă epocă renascentistă, par exemple, în care libertatea în gândire să se poată transforma în artă? Pseudo-cultura devine de acum modelul suprem. Romanele se învârt în „alcoale” şi droguri fără niciun miez concret, poveştile vin şi pleacă rupându-ne buzunarele, dar fără a lăsa ceva în loc, o idee, un principiu, ceva. Lumea a devenit consum şi consumul e bun, e chiar sănătos! Consumă carne, consumă fast-food, cosumă etichete, consumă branduri, ia-ţi ţoale de la Zara, Mara, Ioana, ia-ţi accesorii care să fie în trend cu bucata aia de celofan care constă cât 3 salarii medii pe economie. Ia-ţi rafie pe post de geantă, tunează-ţi buzele, ţâţele, curu, ochii ca să te dai bine pe lângă Geani, doar pentru că are BMW la scară, care o să te penetreze în toate găurile de o să îţi blestemi şi ziua în care te-a fătat mă-ta, doar pentru a te arunca apoi ca pe un chiştoc, rămânând ca vita fără sentiment şi bocindu-i banii.

Noi trebuie să devenim roboţeii care consumă. În corporaţii, devenim caii de bătaie ai celor aflaţi în scaune directoriale, care nu observă nimic din ce poate oferi omul şi îl înlocuiesc cu o cifră. Nu eşti în target, valea, eşti degeaba. Eşti în target, voilà, eşti o cifră, nu un om, nu un individ care să aibă ceva de spus. Noi suntem cifrele pe care cei de la Goodbye To Gravity le aproximaseră şi le arătau cu degetul. Şi ei au devenit nişte cifre în ţara asta. Au devenit ţinte uşor de înlăturat! RIP.

Pe lângă cifrele care sunt cumva ascunse masei, noi am devenit imaginile goale din media. Noi facem schimb de vieţi fotografiate, pe care mai apoi le dăm la schimb cu alte vieţi fotografiate şi share-uim momentele pe care nici noi, nici ceilalţi nu le înţelegem. Ne etalăm cele mai bune selfie-uri, cele mai bune poze cu peisajele în care nu am fost fericiţi, doar ca să vadă fostu’ sau fosta că ce şmecheri suntem noi sau cât de bine am ajuns. Am ajuns să ne minţim pe noi înşine pozând în fericiţi, aşteptând acel minunat Like şi cele 2,3, 10 cuvinte de laudă: ce faină eşti, pisi, vaaai, uite cât de tare e mâţa aia, oooiiiiii, dar vreau să merg şi eu aici. Dar uite ce frumoşi sunteţi. Dar vai, ce bine arăţi şi aşa durdulie.

Buey şi pozele de multe ori rămân la fel. Te uiţi pe profilul cuiva şi vezi feţe ce se repetă, poziţii identice, zâmbete identice care nu exprimă nimic. Oamenii par traşi la indigo. Şi mă întreb ce s-ar întâmpla dacă am înlătura fundalul, ce s-ar întâmpla dacă ar rămane doar feţele astea vide? Ar mai fi toţi atât de încântaţi de acel buton de Like?

Dap, poate.

O altă chestiune care mi-a dat de gândit este uşurinţa cu care mai marii lumii au implementat controlul masei. Dacă până acum câţiva ani auzeam de acea idee futuristă de microcip implantat sub piele, pentru a deveni unul din miliardele de pe acest pământ care se mişcă din punctul a în b, acum nu mai este cazul să ne lamentăm. Tehnologia a scos la iveală un instrument mult mai puternic şi indispensabil omului: Smartphone-ul.

Telefon 4G, cu retina, cu senzori de mişcare, cu detector de amprente. WTF? Voi înţelegeţi diferenţa? Controlul e suprem şi totul e pe bune. Toate informaţiile sunt livrate într-o bază gigantică de date care acumulează informaţii. Ea te poate detecta într-o secundă, îţi poate falsifica totul: amprentă, CNP, vârstă, profil. În 2016 noi nu mai suntem individualităţi de sine stătătoare, noi am devenit o masă manipulată şi manipulabilă. Identitatea noastră devine identitatea lui X, a lui Y şi aşa mai departe. Noi suntem colectaţi în toate bazele de date. Companiile de telefonie nu îţi crează un abonament dacă la compania de dinainte nu ţi-ai plătit ultima factură pe care de fapt nici nu trebuia să o plăteşti. Băncile, care se presupune că merg pe confidenţialitate, nu îţi oferă un credit fară a analiza situaţia de la banca precedentă. În nimeni şi nimic nu mai poţi avea înceredere. Aplicaţiile telefonului te avertizează ca vor avea acces la microfon, poze, contacte, tot şi tu, ca un bun cunoscător al situaţiei, accepţi. Pentru că nici să refuzi nu poţi, pentru că ai nevoie de aplicaţia aia care îţi alimentează egoul. Să vadă fratili tău din Românica că tu o arzi pe la palate, muzee şi teatre în pantaloni scurţi şi coji de seminţe în colţul gurii.

Astăzi ei ne lasă să acceptăm, ei ne oferă jucăriile şi noi le acceptăm, pentru că în mintea noastră de copchii proşti, noi vrem să ne jucăm. Ia uite… telefon cu swarovski, ia uite, cu gorilla glass 4, ia uite ce cameră faină, ce procesor de nici să îi pronunţi numele nu poţi. Oare ce facem cu ele în definitiv? Tragem poze, ne verificam facebookul, presa, rupem dejtele pe jocuri şi… cam atât. Nu îmi spuneţi că voi o ardeţi pe editare video de calitate superioară pe telefon sau verificaţi buna funcţionare a tuturor parametrilor din casă, sau faceţi programare. În fine… Nu ştiu. Or fi câţiva.

Cert e că societatea ne-a dat ceea ce a intuit prea bine că ne dorim. La nivel mare sunt oameni instruiţi care fac cercetări şi analizează slăbiciunile oamenilor. Cum să nu apeleze la ceea ce ne defineşte, cum să nu intre de fapt în anatomia noastră, în construcţia noastră interioară? Şi de unde puteau porni dacă nu de la copilăria pe care de multe ori omul o regretă la o anumită vârstă.  Oare de ce am avut nevoie în copilărie? Apăi, hmmm, de jocuri, timp şi jucării. Apăi dacă omul cere, domnii dau! Şi atunci s-a creat smartphone-ul, cea mai sigură invenţie de spionaj, control şi manipulare. Timp berechet + jucărie + jocuri.

Să vă mai dau un exemplu. Mai nou, pe orice smart după 2014 apar bannerele publicitare pe care nu le poţi dezactiva decât prin rootarea telefonului, ce implică pierderea garanţiei etc.. Apare câte o reclamă plătită de alţii ca să te atragă pe tine, ca să nu îţi lase ţie libertatea să te bucuri de ceea ce ai nevoie. Orice aplicaţie vine la pachet cu o reclamă. Tocmai când te joci sau când îţi verifici mailul, te trezeşti pe undeva cu o reclamă care te roagă să investeşti în ceva din care vei câştiga triplu. Sau n şi n cazuri.

După ce că suntem urmăriţi, ascultaţi, verificaţi, amprentaţi, se mai găsesc să ne umple şi capul cu reclame de prost gust, toate având ca finalitate consumerismul indus. Tu ştii că nu ai nevoie de chestia x, dar o cumperi că aşa ai văzut tu în reclamă. Păi da, că ce, vecina de ce să aibă şi eu nu?

Şi pentru că nu toate aplicaţiile contează atât de mult, de ce să nu le împopoţonăm cu niscaiva jocuri. Că de… mai freci o pagină în sus şi-n jos, mai dai şi-un blugăre de aur la prieteni, mai bagi la alţi o sută o cerere în jocuri şi rulezi ca tâmpitu aceeaşi placă.  Şi de ce? Pentru că oamenii au nevoie de jocuri, pentru că oamenii au nevoie să piardă timpul fără a gândi liber, fară a înţelege cum au evoluat lucrurile, fără a pune întrebări. Pentru că întrebările incomodează, întrebările nu-şi au rostul într-o societate în care eşti stors ca o lămâie pe câţiva firfirei, ca apoi să-i arunci mai mult de 70% pe chirie, utilităţi şi rate, ca într-un final să te aşezi în fotoliu şi să ai din propie iniţiativă impresia că ai nevoie de jocul X să te destindă. Nu de o carte, nu de o muzică adevărată sau o activitate intelectuală. De un joc care îţi mănâncă resursele şi timpul, pentru ca timpul să fie condensat, ca omul să fie redus la un mecanism ambulant care să se plângă, care să fie frustrat, nervos, surmenat, dezamăgit.

Vezi fel de fel de mecanisme, scaune cu senzaţii 5d, 7d, scaune cu presiune, cu mecanisme pentru experienţe cât mai naturale, căşti cu sistem 7.1 incorporat, plăci grafice ce trimit semnal 3d, ecran cu sau fară ochelari. Industria jocurilor este, după părerea mea, una dintre cele  mai puternice din lume, pentru că adolescenţii o cer. Şi până la urmă, rezultatul este singurătatea în preajma maşinăriilor.

Astfel societatea îţi oferă 2 posibilităţi: interzicerea singurătăţii sau singurătatea cu maşinăriile de plăceri.

Iar totul, dragii mei, totul se reduce la falsa ideea că tu poţi controla lumea, când, de fapt, tu eşti cel care se plânge de tot, de situaţie, de  timp, de bani, de resurse fizice şi de nevoia de afecţiune şi stabilitate, când de fapt, tu eşti parte dintr-un ansamblu gigantic de oameni uniformizaţi.(…)

Sursa: Blogul lor

 

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss