C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Singurătatea (și curajul) unui gînditor critic

Claude Karnoouh e un intelectual critic incomod, adesea, chiar pentru apropiați. Radicalitatea gîndirii sale, intim angajată în propria experiență biografică și socială, refuză orice izolare septică, de cabinet. Iar identitatea sa multiplă este în sine revelatoare.

Pentru-o-genealogie

Francez cu ascendență în emigrația evreiască din Rusia, atras irezistibil – fantasmă genealogică? – de Europa de Est, de Ungaria și, în special, de România (printr-o reînrădăcinare tîrzie), protestant agnostic, anticolonial cu stagiu militar în războiul din Algeria, cu studii în științe exacte la Sorbona, dar specializat ulterior în umanioare (antropologie, filozofie, sociologie, lingvistică), profesor la mai multe universități din Franța, Belgia, Italia, Statele Unite, Ungaria și România, el navighează firesc între culturi, discipline, zone ideologice derutant de diferite: de la antropologia socială la istoria artei, de la filozofie la istoria ideilor și literatură. În plus, intelectualul Karnoouh e dublat, în subsidiar, de un scriitor a cărui subiectivitate expresivă, insubordonată, transpare la tot pasul.

Noua noastră cultură critică de stînga – de la gruparea Idea la Criticatac – are în Claude Karnoouh un maestru insuficient recunoscut și, în orice caz, nu foarte urmat. Ne putem întreba chiar în ce măsură avem de-a face cu un om de stînga stricto sensu. Devenit, în ultima vreme, periculos pentru gardienii de serviciu ai cîmpului cultural (deși felul său de a gîndi nu s-a schimbat prea mult din anii ’90 încoace), privit de adversari ca un soi straniu de comunist reacționar și antioccidental rive gauche, Karnoouh este, de fapt, un gînditor heterodox, în răspăr atît cu dogmele progresiste, cît și cu cele conservatoare.

Un spirit eminamente antidogmatic, anticolonial și antihegemonic, structural mefient față de orice formă de ortodoxie ideologică sau filozofică. Tolerat la rigoare, în mainstream, ca occidental excentric și un pic exotic, fostul elev din anii ’70 al profesorului Mihai Pop (cînd studia pe teren cultura tradițională a Maramureșului) a devenit, în ultimele decenii, perfect asimilat spațiului public autohton. Perfect și nu prea, totuși, întrucît nu radicalitatea gîndirii pe cont propriu caracterizează mediul nostru intelectual, ci oportunismul acomodant, plierea pe tendințele profitabile, carierismul de bon-ton și mentalitatea subalternă. Adică exact ceea ce detestă și nu obosește să acuze C.K., a cărui vervă polemică și angajată îl recomandă ca pe un interlocutor deopotrivă captivant și dificil (combinație aparte de dandy, burghez și anarhist bonom), de o franchețe tran­șantă.

Un umanist sceptic

În ultimii ani, autorul a publicat un număr relativ mare de volume, de o diversitate ilustrativă: de la eseistica socio-politică de atitudine (Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic) la proza autobiografică deghizată (Autoportretul adolescentului îmbătrînind. Scurt roman sociografic) și de la editarea unor savuroase descoperiri etnologice (poemul popular fluviu Odiseea bravului soldat Alexa. O cronică rimată a Primului Război Mondial) la teoria culturală cu suport memorialistic (Inventarea poporului națiune. Cronici din România și Europa Orientală. 1973-2007). Parte a acestor cărți au fost elaborate și publicate, de-a lungul cîtorva decenii, în reviste românești, între care unele îl consideră azi nefrecventabil. Cea mai recentă apariție editorială a sa – Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filozofice ale unui sceptic în acțiune, apărută în a doua parte a anului trecut – reunește cîteva ample eseuri de filozofie și antropologie politică, un excurs despre arta totalitară sovietică și raporturile acesteia cu societatea, plus un număr de abordări critice ale societății (post)moderne. Dincolo de enorma lor diversitate, ele converg în direcția unui proiect ambițios de critică genealogică a globalizării occidentale. Originile fenomenului sînt identificate de Karnoouh în expansiunea a două trăsături definitorii ale mentalității latine, redescoperite de călugării franciscani în Evul Mediu: experimentum și ingenium.

Pe firul unor reflecții antropologice (și abia în al doilea rînd sociologice, politice sau filozofice) despre natura violentă a istoriei, relația dintre război și dezvoltarea tehnologică, una dintre temele majore ale cărții, e abordată într‑un studiu excepțional (Orient și Occident la început de mileniu. Note pe marginea unei interpretări a victoriei franceze din 1515 la Marignan și a urmărilor sale), pornind de la implicațiile victoriei lui François I în bătălia de la Marignan prin folosirea artileriei; un preambul al masificării infanteriei, de fapt, într-o perioadă în care tunurile erau încă fabricate artizanal. O victorie privită de Karnoouh ca posibil punct de plecare pentru o revoluție economico-industrială și pentru o teorie a politicii moderne bazate pe dezvoltarea și perfecționarea continuă ale industriei armamentului. Într-un articol publicat în revista ieșeană Timpul, din noiembrie-decembrie 2016, Emanuel Copilaș a contestat această viziune hobbesian-heidegeriană asupra omului ca ființă-pentru-război, reproșîndu‑i concepția metafizică și implicațiile conservatoare sau reacționare. Nu sînt însă deloc sigur că, invocînd critica lui Lukács asupra lui Heidegger (Din ontologia existenței sociale), Copilaș, face altceva decît să se poziționeze ideologic. Karnoouh nu crede, într-adevăr, în fantasma progresului, ceea ce nu face neapărat din el un conservator (sau un reacționar) cinic, ci un umanist sceptic, nedispus să vîndă iluzii. Multe fragmente intens-subiective depun mărturie: dincolo de terminologia hegeliano-heideggeriană care face, pe alocuri, dificilă lectura, subiectivitatea critică însuflețește paginile volumului și le dă chiar culoare literară (iubitorii de idei preconcepute, de clișee corecte politic și de șabloane comme il faut vor fi, cu siguranță, contrariați și, probabil, scandalizați de libertatea demistificatoare a autorului, care fluieră în aproape toate bisericile posibile).

Critică anticolonială cu substrat antropologic

Un eseu la fel de spectaculos e și „Bunul sălbatic“ și întemeierea politicii moderne. A rezistat ipoteza lui Rousseau despre societatea naturală și omul sălbatic la proba timpului?, unde Karnoouh deconstruiește concepția idealizantă a lui Rousseau despre bunul sălbatic și starea de natură, aflată la baza contractului social și a individualismului modern. Că violența caracterizează, în egală măsură, atît omul modern, cît și pe oamenii societăților primitive, e un fapt care trebuia subliniat, iar C.K. îl documentează cu abundență de exemple, prin intermediul unor surse bibliografice avizate. (Cogito-ul cartezian e și el deconstruit, demistificarea vizînd, practic, întreaga istorie a metafizicii și a filozofiei occidentale moderne. De notat faptul că autorul pare să regrete falimentul progresiv al metafizicii în lumea postmodernă a nihilismului triumfător și al simulacrelor, în care totul sfîrșește prin a fi devorat de logica economică a profitului și de consumerismul tehnologic). E limpede că Occidentul – mai exact spus, paradigma occidentalistă, cu expansiunile sale succesive, de la Imperiul Roman, trecînd prin cruciade și colonialisme, pînă la totalitarisme, războaiele mondiale și globalizarea contemporană – e supus aici unei priviri distanțate, din unghiul unei critici anticoloniale cu substrat antropologic. Dînd jos, una cîte una, „măștile“ idealizante ale filozofiei, Karnoouh ajunge astfel la o altă temă majoră, pe care abia dacă o pot enunța aici: conflictul, mai actual ca oricînd, dintre primatul profitului economico-financiar (propriu, azi, Statelor Unite și UE) și suveranitatea politicului (specifică mai ales Rusiei lui Putin).

În cea de-a doua mare secțiune a cărții (Arta în secolul trecut sau înapoi la clasicii gîndiri critice), autorul întreprinde una dintre cele mai originale analize etiologice ale realismului socialist și a raporturilor sale concurente cu avangarda suprematistă, futuristă sau proletcultistă din perioada NEP-ului. Comparabilă ca anvergură ideatică cu perspectiva lui Boris Groys – la care se raportează destul de critic – și susținută prin texte de epocă nu o dată surprinzătoare sau cvasinecunoscute, analiza se deschide către o genealogie a comunismului sovietic, privit – via Nikolai Berdiaev din Source et sens du communisme russe – nu doar ca aculturare a tradițiilor ortodoxe și rascolnice ale mujicilor ruși, ci și ca o paradoxală victorie a ethosului burghez în URSS, stimulat încă din anii ’20 de concurența cu Statele Unite. Eșecul realismului socialist și al stalinismului asociat – fenomene ținînd, în fond, de dispariția ethosului revoluționar – este explicat ca înfrîngere a „utopiei unei mici elite, pentru care conceptele și formele erau mai veridice decît realitatea pe care credea că poate să o stăpînească și să o domine“. Ar fi fost, poate, util de invocat și reportajul lui Ilf și Petrov, America fără etaje (Vasile Ernu știe bine de ce). Un triumf al realității economice a pieței asupra fantasmelor filozofice.

Căutarea permanentă a puterii

Ajuns în acest punct, simt nevoia să mă opresc asupra realismului sceptic care defineș­te, în cel mai înalt grad, gîndirea lui Claude Karnoouh. Nu marxismul clasic, pe care-l consideră depășit, constituie baza atitudinii sale de sceptic în acțiune, ci – mai degrabă – concep­ția despre pragmatismul puterii a lui Macchiavelli și Hobbes, nihilismul antimoralist al lui Nietzsche, Heidegger cu concepția sa de­spre tehnica modernă ca sfîrșit al metafizicii, Simone Weil (cea din L’enracinement mai mult decît cea din La condition ouvrière) și Carl Schmit, critica raționalismului modern de la Theodor Adorno și Walter Benjamin. Bref: realpolitik-ul, antiidealismul critic și marii demistificatori ai modernității progresiste și tehnologice. Morala istoriei umanității ar fi aceea că natura umană, dacă există una, e înclinată spre violență și crimă. Omul nu este bun de la natură, ci rău. Mai grav: nu e nimic de făcut – putem lua doar act de această realitate. Iar Occidentul și ultimul său avatar, globalizarea, nu fac decît să perfecționeze tehnologic și să exporte financiar, într-o logică fatală a capitalului și a profitului, violența războinică – o violență responsabilă, într-o formă sau alta, pentru cel mai mare număr de victime din istoria umanității.

Într-o profesiune de credință care încheie, intens, volumul de față (Hannah Arendt sau contradicțiile pasiunii pentru adevăr), Karnoouh își afirmă, cu o luciditate care ar putea părea cinică, preferința pentru linia demistificatoare a realiștilor dintotdeauna: „Sigur, există în Europa o tradiție a gîndirii politice care, de la Sfîntul Toma din Aquino […], Bodin, Spinoza și pînă la Rousseau, Kant și Neokantienii tîrzii, gîndește politicul în termenii guvernării ideale. Totuși, există și o altă școală de gîndire, care se pretinde realistă și care scrutează politicul în nuda și violenta sa realitate, ca unică origine a istoriei post-primitive, școală reprezentată de Tucidide, Machiavelli, Clausewitz, Marx, Proudhon, Carl Schmitt, Adorno și, în maniera sa criptică, de Heidegger. Primii s-au pierdut în meandrele idealiste ale unei viziuni irenice asupra societăților sau în speranța unei schimbări pe cît de generoase pe atît de naive (vezi Proiect pentru o pace perpetuă de Kant); ceilalți, în schimb, au încercat să privească în față o realitate percepută și concepută de actorii istoriei, fără ca unii dintre ei – ca Marx și marxiștii sau ca socialiștii precum Proudhon – să abandoneze iluziile asupra naturii pacifiste a omului și asupra construirii unei societăți plenare irenice – cea de la finele necesității“. Și, mai departe: „Mai machiavelic și mai schmittian, eu văd în Politic și în Politică o căutare permanentă a puterii, conservarea și expansiunea acesteia, perfect ilustrată, după mine, de noul război rece postcomunist dintre Rusia și China, pe de o parte, și Statele Unite plus UE, pe de altă parte“. O asemenea concepție deziluzionată nu te poate face, să recunoaștem, simpatic în ochii celor care au nevoie de iluzii. Nu am, din păcate, suficient spațiu să intru în detalii – fiecare text din sumarui acestel cărți provocatoare atît în detalii, cît și în ansamblu, bogată în reinterpretări și plină de idei-forță, ar merita o discuție detaliată. Pentru conformismul intelectual autohton, lectura acestor Genealogii ale globalizării este echivalentul unei terapii de șoc.

Chiar dacă nu-și scrie textele în românește, volumele sale fiind traduse din limba franceză de colaboratori tineri, Claude Karnoou e, în mod categoric, un redutabil intelectual critic român, pe care Estul european și implicit România l-au atras, definitiv, prin autenticitatea și umanitatea unor moduri de viață dispărute, în ultimele decenii, din Apus. Pe de altă parte, libertatea insubordonată a gîndirii sale critice – radicale în sensul cel mai bun al cuvîntului – contrastează cu mentalitatea provincială a intelighenției autohtone, al cărei curaj, cînd se manifestă, e de regulă cu voie de la poliție. Făcînd, în multe privințe, diferența, mă tem că intelectualul Karnoouh e, în a doua sa patrie, nu doar o rara avis, ci și – în ciuda aparențelor – foarte singur.


Claude KARNOOUH
Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filozofice ale unui sceptic în acțiune
Prefață de Adrian-Paul Iliescu, traduceri de Ileana Dascălu, Alexandru Vasiliu, Claudiu Gaiu, Teodora Dumitru, Emanuel Copilaș,
Editura Alexandria Publishing House,
Colecția „Gîndește“, Suceava, 2016, 332 p.

Autor: Paul Cernat

Sursa: Observator cultural

Gandeste.org recomanda cele mai recente volume semnate Claude Karnoouh: ”Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filosofice ale unui sceptic în acțiune” și  “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” , aparute in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014 și octombrie 2016). Volumele  se pot comanda online AICI și AICI. 

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss