Scrisoare deschisă către țara mea

Motto: “Să nu cumva să-mi confunzi personalitatea cu atitudinea; personalitatea este cine sunt eu…  atitudinea depinde de cine ești tu” .

Dragă Românie, țara mea de glorii, țara mea de dor,

Nu știu dacă-ți mai aduci aminte de mine, probabil că nu, dar pentru că știu cât ești de ocupată, cât ești de prinsă cu tot felul de treburi, care mai de care mai lipsită de importanță, mai năucitoare, mai confuză, mai derutantă sau mai meschină, te iert că ne-ai uitat, pe mine și pe alții ca mine, deși acum 17 ani când ți-am adresat în gând mesajul de despărțire, mi-am propus să nu iert niciodată faptul că m-ai silit să te părăsesc, după ce m-ai sedus.

Chiar dacă nu-ți mai aduci aminte de mine, eu te port totuși în inimă aici printre străini și-ți iau apărarea cum pot și te laud când pot și-ți vorbesc limba și-ți urmez obiceiurile. Nu te vorbesc de rău în fața străinilor, din contra, scot în evidența ce ai bun și tot ce-ți spun că nu e bine, îți spun doar ție, cu durere. Totuși să mă scuzi dacă nu-i iau în seamă și îi disprețuiesc pe cei care-mi spun că n-am nici un drept să mă amestec, că te-am părăsit și ca urmare sunt  un nimeni, sunt mai prejos decât cei care nu te-au părăsit fizic, dar prezenți fiind, te agresează și te hărțuiesc și te rănesc, clipă de clipă.

M-ai sedus pe vremuri cu frumusețea, cu naturalețea, cu spiritul neînfrânt.  Prin tot ce arătai, prin tot ce era unic la tine, prin tot ce nici nu visai să găsești în altă parte, prin unicitatea varietății și complexității frumuseții tale și da, prin oamenii tăi, prin sufletul românului adăpostit în brațele tale, suflet de român care tânjea după libertatea frântă, după idealurile năruite,  după visele ucise, după destinele neîmplinite, dar care păstra intactă speranța. Sufletele românilor erau pline de speranță și asta le unea, le dădea identitate națională, le dădea tărie fizică și morală, le dădea demnitate. Sufletele românilor formau un tot unitar, erau “sufletul romanesc”. Sărac material, dar bogat spiritual, admirat, respectat, invidiat.

Ne-am cunoscut cu destul de mult timp în urmă, pe vremea când erai “tovarășă”, contrar voinței tale. Eu preferam să te numesc camaradă, sau prietenă, de fapt tot un fel de sinonime pentru “tovarășă”, dar nu sunau la fel de grețos, de găunos, de lipsit de substanță. Pe vremea aia toți trebuia să fim tovarăși, deci inclusiv tu și mai erai și bun al întregului popor. Ca și acum, dar pe vremea aia, bun al întregului popor fiind, erai iubită de marea majoritate a românilor. Acum ești doar siluită. Mulți sunt cei ce se înghesuie să declare că te iubesc în vorbă, dar te siluiesc în faptă. Ani de zile te-am cutreierat, te-am descoperit, te-am străbătut, plecând din inima ta, în toate direcțiile și te-am plâns.

Născut și crescut  în centrul ființei tale, înăuntrul curburii Carpaților, am fost avid să te descopăr și am făcut-o cu răbdare și pe măsură ce te descopeream și învățam să cunosc sufletul românesc, dragostea mea creștea și nu mai erai doar camaradă, sau prietenă. Erai iubită.  Te-am iubit Românie, cu toată copilăria mea, cu toată adolescența mea și cu aproape toată tinerețea mea și te-am plâns în același timp. Te-am plâns pentru că ai fost abandonată, te-am plâns pentru că ai fost trădată, te-am plâns pentru că ai fost vândută comunismului, dar eram și mândru de tine și știam că nu aveai nici o vina. Ai fost abandonată, trădată și vândută de alții, din afară, de străini în fața cărora ai fost singură și lipsită de apărare. Și totuși erai neînfrântă și erai frumoasă. Frumusețe naturală, nu cu boieli, nu cu tone de farduri hidoase, aplicate de cârpaci în ale cosmeticii. Atâta timp cât “sufletul românesc” exista, era viu și tu erai de neînfrânt și erai frumoasă și erai naturală. Deși te numeau “tovarășă” erai o adevărată doamnă.

În momentul când m-ai silit să te părăsesc, după ce am fost sedus de tine, încercai să obții titulatura de doamnă, dar deveneai din ce în ce mai mult “tovarășă”, fără să-ți dai seama că de fapt erai doamnă, fără să faci nici un efort, atâta timp cât aveai grijă să nu-ți pierzi bunul cel mai de preț, “sufletul românesc”.

Nu te-am părăsit pentru un pumn de arginți în plus. Nu te-am părăsit pentru o viață de huzur. Te-am părăsit  pentru că m-ai forțat să te părăsesc, pentru că ai lăsat ca în tine să se dezvolte dorința unor derbedei pentru niște arginți în plus, dorința de huzur, dorința de-a avea fără a merita, de-a primi fără a munci, de-a minți, fura, distruge, fără pedeapsă.

Ți-ai abandonat sufletul românesc, ai lăsat să-ți fie ucise cultura și valorile și naturalețea, ți-ai alungat fiii îngroziți de noul tău chip, ai îngăduit să se pripășească nonvaloarea și minciuna și hoția. Ai îngăduit să se încaiere frați cu frați, copii cu părinți, soți cu soții, ai îngăduit să se încaiere român cu român. I-ai lăsat pe toți netrebnicii să facă ce vor, ca într-un sat fără câini.

Cu inocentă inconștiență te lași schimbată, modificată, modelată, reevaluată, cosmetizată crezând că-ți va fi mai bine, dar fiindu-ți din ce în ce mai rău. Ți-ai lăsat trupul frumos să fie acoperit de bube, plăgi, răni și năpădit de viermi care rod în carne vie. Nu știu dacă și când te voi mai vedea vreodată, dar ce-ți doresc eu ție, dulce Românie este să-ți recâștigi ce ai pierdut mai de preț. Sufletul românesc. Pentru mine și pentru mulți alții ca mine va fi poate prea târziu, dar vei putea să recâștigi, sau să nu pierzi, pe mulți din cei care odată au fost seduși de frumusețea ta.

Te îmbrățișez România mea, cu multă dragoste și dor.

P.S. Să nu mă acuzi niciodată România mea, pentru faptul că te-am părăsit. Recunosc, sunt slab, sunt neadaptabil. Niciodată nu am să pot trăi printre tâmpiți, sau printre ordinari de cea mai joasă speță. Niciodată nu am să pot să fiu martor direct la o combinație în egală măsură ticăloasă, idioată și sfidătoare  la adresa poporului, ca cea descrisă mai jos.

Sursa: Foaie Nationala