Analize și opinii Politică

Sărăcia şi moralitatea

Sărăcia te învaţă să găseşti căile spre bucuria vieţii, spre îndestulare dar şi spre o mai bună înţelegere a aproapelui. Iar cine are puterea de a sfida sărăcia, încercând să trăiască cinstit, este un erou. Evident nu al morţii prin înfometare forţată, ci al rezistenţei într-un sistem care descurajează înalta moralitate…

De câte ori, în viaţă, nu vom fi fost martorii unor comportamente reprobabile ale unor semeni, fie persoane apropiate nouă, vecini sau cine mai ştie?! De câte ori nu vom fi suferit la auzul unor vorbe aruncate-n vânt sau comentarii vădit răutăcioase sub a căror haină trona, răsfăţată, lipsa de moralitate?! Cineva spunea, zilele trecute, că noţiunea de moralitate e pe cale de dispariţie. Ba chiar îşi dă ultima suflare. Ca atare şi obiectul ei de definiţie are aceeaşi soartă. E adevărat, lucrurile s-au amestecat atât de mult, în ultimele două, trei decenii, încât e greu să afirmi că a pierit – de pe “piaţa” relaţiilor interumane – bagajul normelor morale, cel care ne-a fost încredinţat de părinţii şi bunicii noştri, încă din pruncie.

În abordarea subiectului, sociologii se bat în săbii, fără niciun rezultat; filosofii tac, iar de pedagogi celebri care să fie luaţi în seamă n-am mai auzit de multă vreme. Dar să recapitulăm ceea ce am învăţat cândva. Fiecare om normal, în relaţiile sale sociale, e musai să adopte o conduită morală. Adică să aibă un comportament civilizat, care ţine de însuşirea normelor de convieţuire. Paranteză: dacă şi numai dacă părinţii sau educatorii lui au avut grijă să-i strecoare în minte cele necesare. Dar dacă au omis? În acest caz avem de-a face cu indivizi neadaptabili, răi din născare, recalcitranţi, agresivi, trădători, mincinoşi, profitori, hoţi de identităţi, duplicitari, ipocriţi etc., etc. “Şi ce-i cu asta? Trăieşte fiecare după cum gândeşte. Viaţa nu e uşoară. Trebuie să te adaptezi…”, vor spune unii. Ce mult seamănă această scuză, marcată de culorile autoapărării, cu optica zilelor noastre.

Pe de altă parte, e foarte adevărat că trebuie să te adaptezi timpurilor. Iar fiecare “timp”, fiecare epocă îşi ia dreptul ei de a tolera sau de a încuraja lipsa de moralitate. Şi de a oferi toate instrumentele sugrumării normelor sociale de comportament. Aşa au apărut o mulţime de tipuri de “înfruntări” corp la corp cu societatea. Consecinţa? Haosul; o nouă formă de “orânduire democrată” de genul “care pe care”. Cu alte cuvinte, cine a trecut pe lângă sacul cu norme morale, făcându-se că nu-l vede, e posibil să câştige toate “bătăliile”. În orice domeniu şi în orice tip de luptă. A se înţelege lupta pentru a profita oricând de orice împrejurare favorabilă sieşi. De aici, lucrurile se complică şi mai tare. Fiindcă încălcarea normelor de convieţuire nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică; de gura târgului. Iar gura târgului nici nu doare şi nici nu te dă afară din casă.

În concluzie, se pune întrebarea: mai este moralitatea necesară în relaţiile dintre oameni? Imoralii get-beget (cei care calcă peste principiile morale, cu bunăştiinţă) – se pare, mulţi la număr -, îţi râd în nas, la o asemenea interogaţie; amoralii (cei refractari la orice normă morală, adică “ce mai e şi asta?”) te sfidează. Mai rămâne categoria imoralilor buimaci (ei nu ştiu şi nu vor să audă de a?a ceva, preferând să fie în două luntre, deodată); şi ultima categorie sau cea dintâi: a “moralilor, prin excelenţă”. Probabil numeroşi, dar ascunşi în carapacea lor discretă. Aşadar, moralitatea este o noţiune rară, de purtat ca talisman; o piesă de… sertar. Nu poţi ieşi cu ea în văzul lumii, fiindcă nu ştii peste ce năpastă poţi să dai. Deci, eşti conştient că o ai, te mândreşti cu ea în propria intimitate, dar taci chitic, fără s-o declari. Poate că, ţinută la adăpost, ca pe o lege sfântă, te va face vrednic de respectul altora, asemenea ţie. De altfel, Noul Testament vorbeşte de legea morală, cuprinsă în Legea celor zece porunci, care are un caracter neschimbător, permanent, căci Mântuitorul Iisus Hristos a zis: “De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile!”. În secolul luminilor, marele filosof german iluminist, Immanuel Kant, afirma: “Moralitatea nu este propriu-zis doctrina prin care ne putem face fericiţi, ci prin care ne putem face vrednici de fericire.” În timp ce mai vrednicul de cinste, Mahatma Gandhi, părintele independenţei Indiei, care şi-a dedicat viaţa înaltului scop de a descoperi adevărul, era de părere, la începutul secolului XX, că “Adevărata moralitate nu constă în a urma cărarea bătătorită, ci în a descoperi adevărata cale pentru noi înşine şi a o urma fără teamă.”

Dar, oare, după atâtea veacuri şi milenii de înţelepciune, nu e prea deplasat să-ţi mai faci probleme, în plin secol XXI, asupra pierderii frumuseţii relaţiilor interumane? Sociologii au renunţat să mai bătătorească subiectul; Biserica ne îndeamnă să luăm aminte că iubirea faţă de aproapele nostru şi răbdarea ne vor salva; filosofii au intrat în… criză de sistem. Iar moralitatea se zbate între viaţă şi moarte. Pentru ea nu s-au inventat spitale, şi dacă se inventau ar fi intrat în mod sigur pe lista celor 67 închise anul acesta, la noi, de ziua păcălelilor… Moralii prin excelenţă vor înţelege că păcăleala face parte din sistem, şi vor trece peste inconveniente. Dar imoralii, amoralii sau categoria imoralilor buimaci?!

Poate că ar trebui să ne împăcăm unii cu ceilalţi – primul semn al îmbogăţirii noastre spirituale. Oare, e posibil?!

Veronica Marinescu
sursa: curierulnational.ro