C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Săpunaşul slugii

Plasticul e un produs sintetic. Ca atare, micro-organismele din natură îl descompun cu mare greutate. Securitatea a fost un produs sintetic. O victorie a ingineriei sociale. Ca atare, micro-organismele din societatea românească – oamenii obişnuiţi, adică – nu prea pot să o descompună. Nucleele vieţii sociale normale, microcosmosurile de ordine ale istoriei românilor, au fost recompuse, descompuse şi combinate, fisionate şi fuzionate în aşa fel încât să se obţină un fel de uraniu sintetic – Securitatea – care să alimenteze cu energie maşinăria regimului comunist. După spargerea reactoarelor politice în decembrie 1989, degradarea lentă a acestui material sintetic a eliberat din ce în ce mai multă radioactivitate socială. Perioada de înjumătăţire a acestei radioactivităţi e, se pare, de câteva (zeci de) generaţii.

În aşteptare, ce pot face toţi cei dependenţi de sistem decât să spună că există energie atomică bună, şi energie atomică rea: securişti buni, şi securişti răi. Din păcate însă, nu reuşesc să cadă de acord asupra criteriilor după care s-ar putea deosebi securiştii buni de cei răi. Judecând după cum au mers lucrurile până acum, „securiştii noştri” sunt întotdeauna buni, şi „securiştii lor” sunt întotdeauna răi. Securiştii lui Băsescu sunt buni. Sau, măcar, pasabili. Securiştii anti-Băsescu sunt răi. Sau, măcar, plagiatori. La fel sunt judecaţi şi intelectualii. Inclusiv intelectualii-securişti.

Un intelectual-securist sau un securist anti-Băsescu e denunţat drept fascist, stalinist, fascisto-stalinist, comunisto-fascist, plagiator, rasist, naţionalist, naţionalist-şovin/xenofob, legionar ş.a.m.d. Chiar şi un simplu intelectual ne-securist poate împărtăşi această soartă. Mai mult încă, în literatura ideologilor de serviciu, naţionalismul, anti-euroatlanticismul, izolaţionismul, fascismul, legionarismul, barocul stalinisto-comunist sunt, toate, fie consecinţe, fie indicii ale securismului. Întotdeauna, între naţionalism – fals sau presupus – şi securism e postulată o relaţie interactiv-explicativ-cauzală. Eşti naţionalist pentru că ai fost securist. Sau ai, acum, legături oculte cu urmaşii Securităţii.

Niciodată nu ni se spune că X sau Y, informatori ai Securităţii, sunt pro-europeni, globalişti, euro-atlantişti pentru că au fost securişti şi, ca atare, sunt obişnuiţi să funcţioneze în reţea. Nimeni nu aşază în relaţie de cauzalitate colaborarea cu Securitatea a lui Dan Oprescu, Sorin Antohi, Nicolae Corneanu sau Andrei Marga şi literatura lor interşanjabil ecumenist/pro-euro-atlantică/europeanistă/secular-liberală/creştin-democrată/federalistă/globalistă/anti-naţionalistă etc. (“valorile” susţinute pot fi diferite, limbajul e acelaşi).

Conform ideologilor de serviciu, securiştii se regăsesc întotdeauna în tabăra extremistă, niciodată în cea moderată. Oare?! Din punct de vedere al profilului psihologic, Securitatea avea nevoie de fanatici/executanţi la bază şi de oportunişti/politicieni la vârf. Deci nu e exclus ca partidele „naţionaliste” să se fi compus din cozile de topor fanatice, iar partidele „euroatlantice” din capii de la care s-a împuţit -radioactiv – totul.

Privind lucrurile din acest unghi, mă amuză ce scrie dl Tismăneanu comparându-l pe Sorin Antohi cu Andrei Marga:

La vremea alegerii lui Andrei Marga in fruntea PNTCD, am publicat un articol de sustinere. Eram convins ca Andrei Marga simboliza conditia intelectualului critic, ca avea legitimitatea sa fie o prezenta activa in viata Cetatii. Am gresit profund. Acum inteleg de ce, atunci cand vorbeste despre democratizare, profesorul Marga a evitat si evita mereu sa vorbeasca despre decomunizare. Tocmai el, care stie cat de important este acest subiect in Germania si nu doar acolo. Am scris randurile acestea cu o mare tristete in suflet. Nu simt niciun fel de bucurie afland ce-am aflat. Am sentimentul ca retraiesc vara anului 2006, momentele legate de dosarul de informator al lui Sorin Antohi. Dar Antohi a scris o confesiune, a facut-o publica, si-a asumat propria biografie. Evident, Sorin Antohi nu avea ce cauta, ca fost informator, in Comisia Prezidentiala. Si-a dat demisia. Tot astfel, Andrei Marga nu are ce cauta azi in fruntea ICR. El stie de ce. Stie exact ce inteleg germanii prin Vergangenheitsbewaltigung. Un fost informator al Gestapo-ului ori al Stasi nu ar avea ce cauta in RFG in fruntea Institutului Goethe.”

Sigur, la vremea demascării sale, Antohi era securist bun, de-al nostru. Ca atare, după cum a relatat presa, Horia Roman Patapievici – membru al CNSAS – nu a dat publicităţii trecutul de informator al lui Antohi. În aceste condiţii, în care dl Patapievici a acoperit cu bună ştiinţă identitatea unui informator, nu mi se pare nimic tragic, aşa cum scrie dl Tismăneanu, că HR Patapievici a fost înlocuit la conducerea ICR de Marga, al cărui nume de cod a fost “Horia”. E doar o dovadă de promiscuitate bolşevică. Se schimbă garda. Nu şi numele de cod.


Pentru a înţelege cum funcţionează mecanismul selecţiei sintetice a valorilor, iată şi un pasaj revelator dintr-un articol al dlui Tismăneanu referitor la Daniel Barbu, noul Ministru al Culturii:

Voi spune aici ca il cunosc si eu pe Daniel Barbu, intr-o vreme am fost chiar amici. Este cult si inteligent. Are umor, dar are si o inclinatie puternica spre sofisme. Am auzit si eu tot felul de lucruri, dar nu pun pret pe rumori si insinuari. Este dl Barbu un politolog real? Evident ca este. A scris carti notabile, dense ideatic si incitante, chiar cand te afli in dezacord cu autorul? A scris. Dar nu aici vad punctul nevralgic, ci in atasamentul sau entuziast pentru o anumita tabara politica tradus in nenumarate comentarii televizate in zone prea putin respectabile si atatea alte interventii mediatice de un subiectivism terifiant prezentate drept atitudini lipsite de orice interes personal.”

Aşadar, conform dlui Tismăneanu, defectul dlui Barbu nu e că e slab profesionist, ci doar că nu e orientat corespunzător. Dl Marga, se pare, a fost orientat ideologic corepunzător – de vreme ce s-a bucurat de susţinerea „euro-atlantică”a dlui Tismăneanu -, dar s-a alăturat forţelor anti-Băsescu. De ce? Pentru că a fost informator. Ca atare, nici el nu e vrednic să stea în fruntea vreunei instituţii. Nu de alta, dar îi dau nemţii cu Vergangenheitsbewaltigung-ul în cap.Vergangenheitsbewaltigung care spune că un fost informator al Gestapo sau STASI nu poate sta în fruntea Institutului Goethe. Dar, oare, Vergangenheitsbewaltigungul îngăduie ca un tânăr ideolog nazist sau comunist, cu activitate intensă în presa de partid şi cu articole de sinteză – iar acest cuvânt – studiate la şcoala de partid (comunist sau nazist), să devină peste ani coordonatorul comisiei de condamnare a activităţii şi ideologiei partidului (comunist sau nazist)?

Dacă e apropiat de Traian Băsescu, poate. Voie de la Vergangenheitsbewaltigung ca de la banul Ghica. Apropierea de Traian Băsescu e ca postul de secretar al regelui în Franţa lui Ludovic al XIV-lea (a cărui semnătură a fost comparată de Toader Paleologu cu aceea a lui Băsescu). Secretarul regelui nu făcea mai nimic. Şi erau mulţi. Ori de câte ori regele avea nevoie de bani, mai scotea la vânzare câteva locuri de secretar al regelui. Şi se găseau destui cumpărători pentru că postul atrăgea după sine înnobilarea automată. Şi scutirea de impozite directe. De aceea, cu timpul, funcţia respectivă a ajuns să fie cunoscută drept „săpunaşul slugii/mârlanului” (savonette à vilain), pentru că ştergea trecutul roturier al oricărui parvenit.

Sigur, la curtea lui Băsescu, săpunaşul aduce bani slugilor, nu ţării. În schimbul obedienţei faţă de Preşedintelui Soare, statul român le dă slugilor resurse. Resurse – financiare, instituţionale şi simbolice – cu ajutorul cărora îşi falsifică trecutul, îşi conectează (unde trebuie) prezentul şi îşi aranjează viitorul. Pitit sub clăbucii făcuţi de săpunaşul slugii, orice activist UTC arată a prim-ministru, orice incompetent arată a director ştiinţific şi orice oportunist notoriu e venerabilul Cato cerând grav în Senat distrugerea Cartaginei comuniste.

Singura mea consolare e că, din când în când, slugile alunecă pe săpunel şi se prăvălesc pe scări în jos trăncănind despre nevoia de “moderaţie şi fermitate”.

Mircea Platon
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ca

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss