România, ţara în care nu-ţi mai place nici să mori

Acum două seri, în autobuz, două pensionare îşi împărtăşeau impresiile de vacanţă. Una dintre ele evoca vremea superbă pe care a prins-o pe litoral. În acel moment, întreg autobuzul ciulea deja urechea. A-ţi imagina un bătrân în România în alt context decât cel în care leşină la coadă la medicamente este ceva ieşit din comun. Apoi vine declaraţia-şoc: “Am plecat de pe Costa del Sol şi am pornit spre staţiunea…”. Acum, toţi ochii din autobuz sunt aţintiţi asupra vilegiaturistei. Sprâncenele care nu sunt încruntate sunt date pe spate de uimire, iar gurile care nu au rămas căscate scrâşnesc din dinţi de invidie.

Să ne enervăm şi la următoarea ştire. O româncă de 100 de ani a emigrat în Canada. Nu s-a dus nici la cules de căpşuni, nici la cules de piei de castor, s-a dus să-şi petreacă restul zilelor cu fiica şi nepoţii care în Canada o duc foarte bine. Ocazia de a pleca se ivise pe când femeia era doar o “fetişcană” de 87 de ani, însă atunci a refuzat. “Mă descurc şi singură. Am cimitirul aproape, rămân cu cei pe care i-am îngropat, nu vin”, a spus femeia, când fiica ei a îmbiat-o cu biletul de avion, acum 13 ani. La 100 de ani, s-a răzgândit. Glia cu oasele strămoşilor nu mai e un motiv suficient de puternic să rămâi. Şi din păcate este cam singurul care rămâne valabil, acum, când ne confruntăm cu o febră a plecărilor.

Şapte din zece medici spun că ar pleca din ţară, dacă ar avea ocazia. Cei care vor să rămână invocă vârsta care nu mai este propice aventurilor şi familia pe care nu se îndură să o lase în urmă. Sondajele lipsesc la alte categorii, dar ne putem imagina că situaţia nu este cu mult diferită. Câţi mai sunt cei care vor să trăiască în România din plăcerea de a trăi aici? Câţi mai pot asculta două conaţionale mai norocoase discutând despre vacanţe, fără să scrâşnească din dinţi? Şi câţi bătrâni ar urma exemplul centenarei acum canadiene, dacă ar avea ocazia? Rămaşi încrâncenaţi în patrie, nu mai avem nici liniştea necesară ca să ne placă să murim aici.

Dan Radu
sursa: gandul.info