O casă poate fi construită oriunde. Chiar şi în aer, sub pământ, pe apă. Totuşi, casele sunt principala formă de a ocupa spaţiul terestru. Teritoriul.
Se vede cu ochiul liber. Casa e construită pentru a fi locuită, dar şi pentru a fi văzută. A face, a cumpăra, a avea case sunt principalele semne ale normalităţii. Dimpotrivă, pierderea casei, o catastrofă naturală, financiară sau doar familială sunt din cele mai grave nenorociri.
În România ultimilor 20 de ani au fost ridicate nenumărate case. Nu ştie nimeni câte. Locuinţe de familie, blocuri de apartamente sau birouri, vile la munte şi la mare. Chiar şi palate. Este semnul cel mai evident al reuşitei în viaţă. Totuşi, casa poate fi, în sine, o sursă de ameninţare. Declin sau uzurpare a spaţiului comunitar, poluare culturală, fraudă administrativă, bancară, dereglare ecologică, psihică.
Între iniţiativele ostile de anvergură strategică, construirea de locuinţe este şi va rămâne o sfidare de prim rang. Se fac războaie, atentate, diversiuni din cele mai rafinate având ca miză semnificaţia teritoriului. Prin plasarea locuinţelor, prin forma, calitatea, folosirea lor privilegiată. Sau, dimpotrivă, prin confiscarea, separarea, pângărirea lor în timp.
Ca est-europeni, am fost timp de decenii intoxicaţi cu legenda „Zidului Berlinului“. Am fost acolo, am locuit la 700 de metri de acest obiect obscen la scară istorică. Am avut privilegiul să „analizez“ viaţa, stând şi muncind cam zece zile într-un spaţiu rezervat în acest mediu. Mărturisesc, dincolo de stresul şi interesul de moment, abia mai târziu am pătruns sensul ororii. Apoi am fost în Bosnia. Am fost la Panmunjom (Coreea de Sud). Am fost în Soweto (Africa de Sud) şi desigur la Bethleem. Am văzut gropi de gunoi ale marilor oraşe. Cartiere de locuinţe în preajmă. Sau rulote. Sunt fascinat de rulote. Toate acestea pot fi considerate lucruri „interesante“.
În lista de ameninţări care erup în România sub ochii noştri, poluarea arhitectonică a teritoriului reprezintă una dintre principalele catastrofe artificiale în curs de desfăşurare.
Producţia de mizerie proaspătă, obţinută cu bani, cinstiţi sau furaţi, este impresionantă. Dispreţul, ignoranţa, neghiobia, egoismul, hărnicia, tenacitatea, iresponsabilitatea administrativă şi multe altele la un loc, în strânsă unitate, în cuget, efort şi simţiri reprezintă cea mai spectaculoasă formă de împlinire negativă a poporului român.
E o acuzaţie? Habar n-am. Tot ce pot să spun e că dacă ar fi o iniţiativă ostilă externă ar merita un război de independenţă. Ceea ce e clar e că nu avem nici pe departe pornirea, coeziunea, „mintea“ pentru a declanşa, a susţine o minimă rezistenţă.
De veacuri, nici o ocupaţie străină a teritoriului pe care pretindem că-l avem de milenii, ni se cuvine şi-l apărăm, nu a distrus, distorsionat, degradat mediul de viaţă în halul în care ghiolbanii şi săracii generaţiei noastre au reuşit să facă în ultimii ani.
În alte vremuri au fost distruse sate, bombardate oraşe, biserici, poduri, lăcaşuri culturale. Au fost construite cu emfază de către venetici poduri, biserici, palate nobiliare… A fost construită (parţial) Casa Poporului. Apoi terminată, finisată şi locuită.
Tranziţia ultimilor 20 de ani a atins culmi nebănuite. Faptul că în unul dintre cele mai remarcabile monumente kitsch ale contemporaneităţii se lăfăie câteva sute de aleşi ai neamului, asistaţi de asistenţi, secretare, şoferi şi păzitori disciplinaţi, nu este decât o modestă ironie a statalităţii contemporane. Cât costă zi de zi întreţinerea acestei cacealmale? Cam cât un mic orăşel de oameni cumsecade… Dar aceasta nu e decât nodul de la aţă! Zecile de mii de orori private, colective, îngrămădiri improvizate la marginea oraşelor sunt o colecţie remarcabilă.
Toate sunt urâte? Evident nu. Există şi excepţii! Tocmai asta este informaţia gravă. În România casele frumoase, în armonie cu mediul, cu viaţa, cu tradiţia, sunt o excepţie!
Acum avem un hop! Se stă. Se mârâie, se miorlăie. Se aşteaptă. Toată lumea e cu ochii pe toată lumea. Declinul afacerilor imobiliare pare cea mai vizibilă convulsie a crizei în România. Cel puţin în partea afişată. O succesiune halucinantă de cifre, preţuri în cădere, rărire chinuitoare a vânzărilor, declinul termopanelor, al consumului de clanţe, gresie şi faianţă. Nici la bideuri nu se înregistrează cereri semnificative.
Criza trece, pietrele rămân.
O casă durează! Durează, e sensul major al casei. Cât? 50-100 de ani. Ne uităm cu respect la monumente arhitectonice cu vechime de secole.
Nu sunt capabil să-mi reprezint ce vor scrie arheologii care vor descoperi peste 1.000 de ani, 5.000?!, 10.000 ruinele cartierului Băneasa….. Sau alte zeci de zone ghiolbanizate din municipiile actualei Românii. Sau mai rău, din parcuri naţionale violate prin drumuri de pripas şi cuiburi de lăfăit mitocanii. De unde această urâţenie? De unde această ură, dispreţ faţă de spaţiul de locuit, faţă de vecinătate, faţă de sine?!
De-a lungul istoriei, unul dintre puţinele lucruri bune despre poporul din care fac parte este că n-a prea făcut rău altora! Şi asta nu e puţin..
Dar chestia asta cu casele clădite, locuite, vândute şi încasate în ultimii 15 ani greu va fi digerată de istorie.
Şi de viaţa de zi cu zi.
Nu pare să fie o epocă de vârf a arhitecturii româneşti. Asta da, pedeapsă pentru Brâncoveanu! Halal!
sursa: cotidianul.ro
Romeo Tarhon, articol publicat in nr.526 al ziarului NATIUNEA
TRECEREA ÎN REZERVA A MARESALULUI…BASESCU
Unele voci mediatice din apropierea Cotroceanului au lasat de înteles faptul ca însusi luminatul nostru fiu din popor a fost magistralul autor al textului prezentat la tribuna Parlamentului sub forma unui discurs de aproape doua ore, a unui fel de raport de activitate pentru un cincinal, a unei lungi dari-de-seama, a unui bilant exclusiv pozitiv în fata alesilor si alegatorilor, despre maretele realizari din timpul domniei domniei(!) sale, iar despre esecuri si promisiuni neonorate ne-a cam dus cu presul sub care a ascuns gunoiul…. Aceleasi voci au confirmat înca o data rolul decorativ al consilierilor prezidentiali si au încercat sa puna mina obosita, molcoma si monotona a primului orator al tarii pe seama efortului de peste noapte, de a-si scrie singur discursul. Din pacate, stors de enregie, a aparut în fata natiunii alt Basescu, fara valga si vervsa, fara glumele cu poante originale, lipsite de subtilitate, la care însusi râde triumfal primul si
de multe ori singurul, fara aerul dezinvolt, fara complexe …Spre deosebire de discursurile geniale ale mult iubitului si stimatului fost prim presedinte si ultim împuscat, sa-mi fie iertata nepotrivita comparatie si gluma proasta, acesta a fost o dare-de-seama fara dare de mana, mai corect spus “fara a da din mana”, ci doar din gura tacanit si sacadat, foc cu foc, sa nu rateze tinta cu rafale,graind uneori cu poticneli si ezitari de articulare, uzitând – nu i-as zice chiar limba – o limbuta cam de lemn din esente mai moi, dar nu exotice, sa-i zicem xilem din trunchi de trandafir(!) ca trimitere rautacioasa la originile feseniste, pre-pedeseriste. Acum ni s-a înfatisat precum un maresal înfrânt, nu ca unul victorios, ca un comandant spasit care a câstigat mai multe lupte dar a pierdut razboiul si vine în fata marelui stat major împovarat si incomodat ca trebuie sa ascunda esecul manevrând abil, treacând în revista doar victoriile, importante ce-i drept, dar marcat de teama ca va fi tras la raspundere pentru înfrângerea finala si fatala, pentru prea multele si inutilele sacrificii, pentru capitulare si închinarea steagului…Dar nici nu i se pot trece cu vederea Basescului multele merite. Chiar si redutabilii sai inamici de pe frontul axei Cotroceni-Londra-Casa Alba îi recunosc, neavând încotro, sa nu para (si mai) ipocriti si îngâmfati, multe miscari de trupe si pozitii castigate cu dibacie napoleonica, uneori kamikazice, la risc. Iar de un an, sa recunoastem, cu criza pe cap, dupa ce Tariceanu, risipitorul general liberal al trupelor aliate cu pesedeaua, a împutinat cazarmamentul si a epuizat resursele si rezervele înainte sa-si piards gradele, onoarea si drapelul, maresalului Basescu i s-a cam înmuiat bastonul, desi si-a adus la cârma cârmelor(!) ostirii propriul aghiotant pe care l-a avansat direct de la locotenet la general, îi este foarte greu, si mai greu decât în urma cu doi ani si ceva când, bazându-se pe soldatime, pe racari, pe caprari, pe veterani, pe prostime…a facut fata cu bine dusmanilor uzurpatori care si-au unit trupele de elita alcatuite din mercenari politici si mediatici, în tentativa de a-l destitui. Ori, acum, în marea batalie pentru ocuparea dealului si palatului Cotroceni, trebuie sa lupte în plus si cu un adversar invizibil, ca o molima – criza , sa gaseasca explicatii în fata ostasilor pentru solda împutinata, pentru hrana proasta, pentru uniformele învechite, pentru bocancii gauriti, pentru vântul care le sufla în ranita de le vine sa-si puna masca de gaze când îi asalteaz frigurile si facturile de toamna-iarna, dar mai ales imputitele de banci…Caci comandantul suprem se teme nu de colonelul Geoana, nu de…lent-colonelul Antonescu, nu de maiorul Oprescu, nu de capitanul(!) Vadim , nu de plotonerii si soldatii fara baston în ranita goala, dar care aspira la gradul de maresal, nici de mercenarii mogulilor si multii mici inamici securici,…Mie, darea-de-seama a unui alt Basescu, de asta data apasat, mâhnit, osloit si marcat, mi s-a parut, contrar parerilor celor mai multi analisti si ziaristi, un discurs de adio, de trecere în rezerva…