C O N T R A P R O P A G A N D Ă

România, de la colhoz la importul de azi pe mâine

În martie 1949, o veste cădea ca un trăznet asupra ţăranilor români. Pământul, singurul lor sprijin, unica siguranţă, urma să fie trecut în proprietatea statului. Modelul sovietic al colhozului trebuia pus în aplicare şi în România „înfrăţită” cu patria „tătucului Stalin”.

De ce erau comuniştii atât de dornici să pună în aplicare colectivizarea? Prima explicaţie oferită de cei ce au analizat fenomenul a fost aceea a densităţii demografice de la ţară. Dacă în mediul urban populaţia, scăzută din punct de vedere numeric, era uşor de controlat, ţăranii erau mulţi şi aveau în sânge, de ani, sămânţa revoltei. Potrivit datelor demografice din 1945, 76,5% din populaţia României era concentrată în mediul rural. Astfel, era nevoie de o metodă prin care să se creeze o cât mai mare dependenţă a ţăranului faţă de stat.

În acest sens, pe 23 martie 1945, a fost adoptată de către Guvernul Petru Groza, Legea 187, a reformei agrare. Aceasta a fost completată patru ani mai târziu printr-un decret prin care se treceau în proprietatea Statului, „ca bunuri ale întregului popor”, următoarele:

a) Exploatările agricole moşiereşti care au făcut obiectul exproprierii şi fermele model, cu întreg inventarul viu, mort şi clădiri, aparţinând sau afectate acestor exploatări, indiferent de locul unde se află;

b) Instalaţiile agricole şi semi-industriale, bunurile şi materialele destinate exploatării agricole, produsele agricole destinate valorificării, oriunde s-ar găsi depozitate, aparţinând exploatării moşiereşti expropriate;

c) Toate creanţele, titlurile, precum şi participările şi drepturile cuvenite decurgând din activitatea exploatărilor moşiereşti expropriate.

„Liber consimţământ”, cu forţa

Procesul a început printr-o propaganda mincinoasă purtată agresiv de către Partidul Comunist Român. Ţăranii, mulţi dintre ei participanţi la război, ştiau ce înseamnă colectivizarea după model rusesc şi colhozul şi nu s-au lăsat păcăliţi de imaginea armoniei între clasele sociale, aşa cum era ea prezentată de conducerea comunistă. Încăpăţânarea lor de a-şi ceda proprietăţile statului a dus la măsuri extreme din partea autorităţilor: evacuări, deportări şi strămutări, bătăi crunte în beciurile miliţiei şi chiar omorârea celor mai vajnici opozanţi.

Toate aceste acţiuni erau justificate de articolele 4 şi 5 ale aceluiaşi Decret, care prevedeau pedepse aspre – între 5 şi 15 ani de muncă silnică, închisoare corecţională de la 3 la 12 ani şi amendă cuprinsă între 25.000 şi 200.000 de lei – pentru toţi cei care s-ar opune bunei aplicări a legii.

Pe etape, cu împotriviri din partea majorităţii celor de la sate, cu măsuri opresive ale autorităţilor şi o scurtă perioadă se stagnare, 1953 – 1956, Marea Colectivizare s-a încheiat în forţă în 1962.

Efectele ei au fost dramatice. Mii de ţărani s-au trezit că muncesc pe nimic în celebrele Cooperative Agricole de Producţie (CAP-uri), în timp ce alţii au plecat la oraş să devină muncitori în marile uzine ale patriei.

De aici, departe de a fi simplă, viaţa ţăranului român s-a scurs în deplină platitudine. Se producea mult, se importa extrem de puţin şi tot puţin le revenea şi celor de la ţară, care munceau la „colectivă” zi lumină. Fiecare avea doar atât cât considera Statul că poate consuma, restul se ducea la export şi ce mai curgea printre degete pe mesele românilor.

Libertatea de a mânca de la alţii

Ceauşescu a dus ideea de colectivizarea la extreme. Pentru că trebuia să se producă mult, să fie depăşite planuri, chiar şi pe acelea deja umflate pe hârtie, orice bucăţică de pământ necesita valorificare în interesul cetăţeanului.

Potrivit conceptului „primului agricultor al ţării” – „Ce flori? Ce arbori? Nimic! Morcovi, ceapă şi cartofi în parcuri şi printre blocuri” – spaţiile verzi din cartierele patriei au devenit adevărate microferme sau sere în miniatură.

Revoluţia română le-a adus românilor, acum 20 de ani, dreptul de a redeveni proprietarii propriului pământ. Legea Fondului Funciar prevedea ca terenurile cooperativelor agricole de producţie să devină proprietatea cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora, corespunzator suprafeţelor aduse sau preluate în orice mod în patrimoniul cooperativei. Românii s-au trezit, aşadar, proprietarii unor terenuri pe care nu le puteau munci din lipsă de bani, de timp sau pentru că viaţa lor luase o turnură cosmopolită.

În acest context, la sfârşitul primului an de la Revoluţie, economia României înregistrase o scădere cu 70% a necesarului de sfeclă de zahăr. S-a ajuns aici deoarece reîmproprietărirea sau redistribuirea terenurilor a dus la subminarea culturilor, cele mai afectate fiind cele de sfeclă de zahăr, porumb şi tutun.

Tot atunci, a luat avânt desfiinţarea CAP-urilor. S-a observat că primele care au fost dezagregate au fost cele înfiinţate prin forţă. În toamna lui ’90 circula deja zvonul că ţăranii aşteaptă recoltarea pentru ca apoi să desfiinţeze cooperativele ţărăneşti. Prin aceasta, ei încercau să demonstreze ineficienţa acestei forme de organizare comuniste.

În prezent, România nu mai produce nici măcar pentru consumul propriu, ca să nu mai vorbim despre exporturi. În 2009, producţia de carne de porc în ţara noastră a fost de 200.000 de tone, cantitatea fiind aproximativ egală cu cea importată. La 20 de ani de la Revoluţie mâncăm varză din Macedonia şi morcovi din Turcia, carne de vită din Australia, la preţuri care sfidează bunul simţ, dar consumăm mai mult vin de producţie autohtonă.

Alina Vătăman

sursa: evz.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss