În discuţii mai mult sau mai puţin private, în ultimele zile, m-am tot lovit de o idee: protestul. Necesitatea lui, oportunitatea lui, ştiinţa lui, cultura lui. Pentru că, da, e nevoie de o adevărată ştiinţă şi de o adevărată cultură a protestului. La care, zic eu, noi avem nişte restanţe. Cu aceeaşi idee m-am întâlnit şi când am privit în jur, fie că acest în jur a fost pe stradă, în metrou, în casă, la piaţă sau pe internet, prin ziare, pe la televiziuni. Cu variaţiuni, desigur: manifestaţie, revoluţie, hai să facem ceva, trebuie să ne mişcăm, nu se mai poate, ieşire în stradă, revoltă.
Totuşi, nevoia asta a protestului la noi are un soi de handicap. Niciodată nu e dusă până la capăt… restanţele de care spuneam. Ea apare, dar nu ştie să evolueze. E foarte repede înghiţită de o pornire mult mai puternică, cea a comodităţii, a indiferenţei, a impresiei că e suficient să spui, nu mai trebuie să şi faci ceva. E drept că acum ceva vreme, nu foarte îndepărtată, am mimat un interes ceva mai mare în direcţia asta, dar a fost doar atât, o mimă. Cum la fel a fost şi spectacolul oferit de cei care acum sunt cauza pomenitei nevoi de protest.
Îmi aduc aminte cum, în acel noiembrie 2009 de care spun, indiferenţa românească mascată sub deja celebrul “alegem răul cel mai mic” avea să se reflecte până departe prin cancelariile lumii, dar fără ecouri prea vizibile. La urma urmei, cui îi păsa că doi foşti (doar atât, foşti) se băteau pentru un regat ce nu mai valora nici cât nebunul de la şahul cu care ani la rând cei doi s-au jucat de-a politica? Pe lângă ei, figuri mai mult sau mai puţin anoste, mai mult sau mai puţin viclene, mai mult sau mai puţin boeme cântau aceeaşi arie a îmbătării cu apă rece a mulţimii care, aidoma celor din amfiteatrele de cândva, părea dornică să vadă sânge. Dar spectacolul întârzia. Arena era animată doar de afişe, ici-colo de câte o înjurătură, de veşnicele promisiuni ale unei vieţi pictate în acuarelă roz, de aghiotanţii celor doi foşti, care încercau să pară mai fioroşi decât erau, şi, în cele din urmă, finalul a venit doar cu o ceartă a bufonilor. Unde erau reflectoarele, unde era gloria, unde era sângele? Pe alte meleaguri, în alte vremuri…
Şi nici măcar atunci publicul român, bine lipit de propria-i expectativă, nu a reuşit decât nişte aplauze nedumerite, urmate de o mult aşteptată şi tradiţională culcare pe-o ureche. “Las’ că merge ş-aşa” era deja imn intonat cu măreaţă autosuficienţă. Prin tribune s-au auzit firav nişte voci care ieşeau din rând, care îşi doreau altceva, tânjeau după spectacolul adevărat, spectacolul promis. Minţiţi de prea mult timp, unii au strigat: să-i blamăm! Să-i blamăm, au fost de acord şi alţii.
Dar cum? a venit repede întrebarea firească a ne-ştiutorilor în ale protestelor. Aşa au început să apară diverse personaje care pretindeau că ele ştiau ce era de făcut şi, spre surprinderea privitorilor altfel greu de scos din indiferenţa lor, curând s-au născut câteva idei ici, alte câteva colo, o revoltă azi, o alta mâine… Totuşi, nu suficiente şi nici cu destulă forţă ca să şi însemne ceva, să aducă schimbarea care să scoată mulţimea din expectativă.
Şi aici o să abandonez tonul de poveste, să revin în prezent. Nu mai departe de ieri, cineva zicea că e momentul ca lumea să iasă în stradă, să se organizeze manifestaţii, ăsta fiind cel mai eficient mod de a te face auzit. Aceeaşi idee a protestului, de la care am pornit. Dar care să fie obiectul protestului? am întrebat. Se găsesc o grămadă, a venit repede răspunsul. Numai că aici se opreşte totul, de obicei. Acest „se găsesc o grămadă” rămâne într-un etern stadiu vag, nedefinit, pentru că noi nu ştim exact ce nu ne convine, ştim doar că e ceva, undeva… În plus, aşa cum îmi spunea un prieten, ca să ieşi în stradă, de exemplu, ar fi nevoie de o minimă conştiinţă publică, pe care nu o avem. Acelaşi prieten îmi arăta dimineaţă spre Belgia, „unde 30.000 de oameni ies în stradă ca să ceară politicienilor să facă naibii odată guvernul”.
Să nu se înţeleagă greşit, nu sunt adepta mişcărilor de stradă. Poate doar ca ultimă soluţie, pentru că mereu pun dialogul înainte de orice altceva. Numai că, pentru un dialog, e nevoie de cel puţin două părţi care, pe lângă disponibilitatea pentru o dezbatere fair, trebuie să fie şi bine pregătite. Iar noi nu părem deloc pregătiţi. Şi când spun noi vreau să spun societatea civilă. Nici măcar nu ne cunoaştem toate drepturile, nu ştim prea bine ce ne supără şi nici ce am vrea. Aşa că, până una-alta, singura revoluţie de care avem nevoie este o revoluţie în gândire.
Vera Eloy-Martinez
sursa: votdeblam.ro
Adauga comentariu