C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Reţeta unei nevroze (III)

Am mai spus-o: tinereţea păcătuieşte prin lipsa imunităţii. La baza acestei tare stă fără îndoială un defect din naştere al unora dintre aspiranţii la statutul de om matur: apropierea ochilor şi urechilor de inimă. Cu timpul, deşi pomenitele organe îşi mai pierd din capacităţi, la omul vârstnic ele câştigă într-un fel ciudat: ochii încep să vadă mai departe, urechile devin sensibile chiar şi la şoapte – dacă acestea rostesc adevărul -, iar inima înţelege că este doar un biet muncitor calificat şi nu dirijor de zbor. Drept care aceasta, apropiindu-se de stomac, învaţă de la el să nu mai mănânce “tot ce zboară”.

În cazul meu, tentativa de a-i “corupe” pe marii jurnalişti ai României anilor ’90 spre a-i uni într-un front ecologic – indiferent de opţiunile lor politice, de patronii de presă şi de alte iubiri personale, secrete sau afişate -, a fost rezultatul hibei ereditare mai înainte descrise; aceeaşi care, cu mulţi ani în urmă, îl făcuse şi pe bunicul meu matern să se ascundă prin munţii patriei, la vremea la care pragmaticii înţeleseseră că raţiunea de a trăi este mai importantă decât raţiunea însăşi. şi, cum patria nu însemna altceva nici pe vremuri şi nici astăzi, nimic nu mă putea împiedica să cred că jurnaliştii de succes – din carne şi oase fiind făcuţi, adică având nevoie de aer curat, ape limpezi, păduri – aveau să îşi ridice condeiele ascuţite spre a apăra “râul, ramul” din Carpaţi, cotropite de aliotmanul autohton, iscat intra muros. Ignorasem însă faptul că cenuşiul zidurilor Casei Presei Libere se imprimase ireversibil în materia cenuşie a multora dintre destinatarii speranţelor mele.

Dacă primul jurnalist înconjurat de ziduri mi-a refuzat iniţiativa, arătându-mi că într-adevăr vedea lumea ca un “român rupt în fund”, nu m-am descurajat, punând lipsa generozităţii lui în seama micilor sale dimensiuni trupeşti care – spun unii psihologi -, cu foarte rare excepţii, adăpostesc şi cugete pe măsură, rezultat al frustrărilor multiple. L-am lăsat să zacă în vestuţa lui de piele neagră printre dosarele istoriei – pe care o studia pasionat şi căreia îi aparţinea de altfel – şi am trecut mai departe, fiindcă o altă uşă aştepta bătaia hotărâtă a degetelor şi inimii mele. Dar… iar dezamăgire! Nici cel care avea să fredoneze – după 11 septembrie 2001 – “Cântarea Americii” nu era dispus să se uite atent în ograda proprie, deşi aparţinea generaţiei de jurnalişti care, nu prea demult, strigase din toţi bojocii săi tineri “Cântarea României”. Am înţeles pe loc faptul că “Proprietarul de iluzii”- cum îşi intitulase un simpatic volumaş de proză scurtă apărut înainte de ’89 – nu era el, ci eu care mai puteam nădăjdui că maturul nu şi-a uitat iubirea şi iluziile.

Peste câţiva ani, când America avea să refuze Protocolul de la Kyoto, urma să îmi explic însă totul, punând respingerea cauzei ecologice şi de către el în seama tradiţionalei încrederi anticipate a românului în americani. şi l-am iertat. Am apreciat întotdeauna constanţa solidarităţii, chiar dacă aceasta era una între proşti şi bandiţi. Cred că văzusem prea multe astfel de filme, însă era pentru prima dată când intram între ei.

Dar, cum “cu o rândunică nu se face primăvară”, nici cei doi jurnalişti abia întâlniţi nu mă făcuseră să cred că erau altceva decât nişte banali notorii, absolut nereprezentativi pentru elitele condeiului. Un motiv în plus spre a fi şi mai hotărât să le spun următorilor din listă “verde-n faţă” ceea ce cred despre activitatea generoasă a clorofilei. Cu acest gând am deschis următoarea uşă, cea dindărătul căreia, într-un ziar şi pe micul ecran, se rosteau unele adevăruri necesare exact în stilul pomenit. Iniţiativa mea a plăcut şi două texte semnate de mine au ocupat spaţiul tipografic în două numere succesive ale jurnalului. Mai mult chiar: am provocat şi un talk-show la care, alături de mine, a participat – tăcând copios şi vinovat – un viitor ministru al pădurilor, bucovinean cu nume de goangă, pe atunci doar mărunt şef de ocol. Elanul mi-a fost tăiat în scurt timp: partidul aflat îndărătul ziarului şi antenei, deşi umanist cât se poate, câştigase puterea şi fusese cooptat la guvernare. Trebuia să aştept intrarea sa în opoziţie spre a putea scrie şi rosti iar “verde-n faţă” despre pădurile tăiate, pubelele din râuri şi despre deşănţarea vânătorilor de urşi. Din nefericire însă, moartea acestora era mereu la putere şi nu intra în opoziţie odată cu partidul. (va urma)

Autor: Nicolae R. Dărămuş
sursa: jurnalul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss