C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Reţeta unei nevroze (II)

Reţeta unei nevroze (II)Mărturiseam – în numărul precedent al revistei – că,  fără să bănuiesc ce mă aştepta, în urmă cu mulţi ani, înainte de a începe să scriu sistematic prin gazete, convingerea mea că un front eco-jurnalistic era ceva pe cât de necesar, pe atât de iminent, m-a purtat în repetate rânduri spre capitală.

Faptul era firesc întrucât cele mai aprige voci si condeie  de presă, tocmai de acolo  îşi trimiteau spre ţară mesajul de revoltă şi speranţă. Ca provincial ce mă aflam, mă lovise şi pe mine solia acestor spirite neliniştite şi, cum la anii aceia, ca la orice tânăr, urechea îmi era ceva mai aproape de inimă, mi-am spus că drama mediului nu îi putea lăsa indiferenţi pe aceşti adevăraţi cerberi de la porţile binelui, pentru care “noblesse oblige” nu părea nici pe departe o vorbă goală.
Era prea evidentă – îmi spuneam – prăpastia în care dispărea de la o zi la alta patrimoniul natural al României, sub presiunea democraticelor toxice ale libertăţii: “sfânta proprietate” – inclusiv cea pe marile ecosisteme vitale -, “profit”, “economie de piaţă”, “liber întreprinzător”, “prosperitate” etc.  Şi, cum Casa Scânteii adăpostea importante “organe de presă”, fără să bănuiesc o clipă că nu mă aflam în Casa Presei Libere, m-am pomenit că îi iau la pas nesfârşitele holuri întunecate, în căutarea luminii.

Trebuia doar să îi întâlnesc pe corifeii mass-media şi să le vorbesc pe scurt despre mediu şi ecologie. Cu siguranţă că de la primele mele cuvinte aceştia vor vibra, vor înţelege urgenţa şi se vor pune pe treabă, doar şi ei – ca şi mine -, respirau aer, beau apă, se delectau cu trilul păsărilor, tălăzuirea codrilor şi cu celelalte daruri cu care Cel de Sus pricopsise natura patriei.

Prudent, mi-am precedat însă tentativele de întâlnire prin epistole timbrate ori telefoane. Nu voiam ca eu, un necunoscut,  să apar ca musca-n lapte cu ecologia mea dinaintea acestor luptători ocupaţi. Făceam însă o greşeală capitală: plicul, purtând pe el ştampila provinciei, oferea din start o şansă precară conţinutului. Iar o secretară bună ştie ce are de făcut…Pubela atât aştepta.

Nici telefoanele nu mi-au netezit cine ştie ce calea, întrucât la întrebările “De unde telefonaţi?” şi “Ce sunteţi?” nu puteam minţi. Dacă răspundeam “De la Gura Humorului” – unde locuiesc de mulţi ani -, glasul interlocutorului dobândea o plictisită înălţime. Îmi era clar că provincialii din capitală nu îi prea  înghiţeau pe cei din provincia provinciei. M-am răzgândit atunci: oraşul meu de baştină, Clujul – capitală de provincie fiind şi, pe lângă asta, în inima Ardealului -,  îmi putea aduce deci un avantaj. Pe plic sau dinaintea celui aflat “la capătul firului”. Nu mi-a mers: Ardealul era preţuit pentru pălincă, pentru “lupta cu ungurii”, dar nu pentru idei.

Fireşte că aş fi putut să mă dau mare şi să spun că sunt din Caracal şi că sunt şomer fără studii, dar nu am făcut-o: am avut întotdeauna conştiinţa a ceea ce sunt, cât sunt şi ce îmi pot permite. Motiv pentru care, chiar şi atunci când mă laud, o fac cu măsură, spre a nu stârni invidii. Răspundeam aşadar sincer – regretând cumplitul adevăr – că sunt din Cluj, că sunt numai medic specialist şi de aici totul se ducea de râpă. Nu-mi mai rămânea aşadar decât să plec spre capitală şi să bat direct la porţile “turnurilor de fildeş”, bucurându-mă că măcar câteva dintre ele se înălţau tot pe vechiul lor loc, construite din piatra rezistentă a a unui edificiu consacrat.

Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: nu mi-a scăpat niciunul. Vreau să zic, niciunul dintre “grei” şi dintre notoriii cu pretenţii. Lista mea cuprinde vreo 20 de “nume mari”. Simpla înşiruire a acestora nu ar fi interesantă, iar mulţimea ciocnirilor mele cu zidurile dinăuntrul Casei Scânteii, deşi presărată cu detalii picante şi grăitoare, mi-ar lua prea multe pagini. Câteva întâmplări sunt totuşi de neuitat.

De pildă, un ins mărunţel care era convins că luptă “ singur împotriva tuturor”, m-a asigurat că “la capitolul mediu, România încă stă bine, nu sunt probleme, e prea devreme să ne îngrijorăm”. S-a arătat însă foarte interesat de fotografiile mele cu sălbăticiuni: “Îmi daţi şi mie câteva?…Sper că nu îmi luaţi bani pe ele”. I-am dat şi nu i-am luat. A doua zi, imaginea unui urs orna prima pagina a ziarului său obişnuit  cu “evenimentul” şi cu găinile care nasc pui vii. Bineînţeles, fără specificarea autorului. L-am diagnosticat instantaneu, iar peste putin timp chiar el şi-a confirmat “suferinţa” prin titlul unei cărţi despre sine, o carte cu “un român rupt în fund”.  (va urma)

Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss