C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Reflecţii istorice asupra religiei în şcoală

646x404In săptămânile trecute a avut loc o dezbatere publică despre legalitatea predării religiei în mod confesional în şcoala românească. Nu o să propun în rândurile ce urmează o dezbatere juridică, constituţională asupra acestui fapt educaţional. Mai degrabă aş vrea să abordez această temă dintr-o perspectivă diferită, una istorică.

Lumea românească a păşit începând cu secolul XIX către un model societal occidental. Prima occidentalizare a noastră a adus cu sine valori dintr-un alt spaţiu de civilizaţie. Statul de drept, economie modernă, cultură şi învăţământ laic. Şi aceasta într-un spaţiu care de mai mult de un mileniu adoptase civilizaţia bizantină prin filieră slavă. Occidentalizarea românilor a însemnat un proces de aculturaţie care s-a suprapus peste un altul mai vechi. Din acest motiv laicitatea de factură occidentală a fost o formă fără fond până astăzi la români. Ea venea în răspărul unei alte tradiţii grefată pe lumea tradiţională românească. Cea de sorginte creştină răsăriteană. Bizanţul propusese Lumii creştine un alt raport între Lume, asimilată cu Imperiul, şi Biserica creştină. Doctrina celebrei Simphonii. Alianţa dintre Coroană şi Altar văzută ca o sferă decupată în două dimensiuni: una politică, exterioară, al cărui Episcop în treburile din afară era Împăratul, şi una interioară, spirituală, în care iconom era Patriarhul. Simbioza între cele două universuri ale existenţei umane, unul temporal şi altul veşnic, rămâne până astăzi un specific al civilizaţiei Bizanţului. Un model politico-religios care îndeamnă continuu la reflecţie.

Laicitatea în Occident s-a născut în contextul ereziilor protestante din secolul al XVI- lea. Ele au provocat în Vestul şi Centrul Europei războaie religioase de o cruzime iraţională. Creştinii catolici şi protestanşi s-au măcelarit aproape două secole între ei. Soluţia la aceste conflicte sângeroase a fost inventarea unui spaţiu politic neutru. Aşa s-a născut treptat Statul laic şi modernitatea. Ca un răspuns adecvat la nevoia unei pacificări religioase. Sigur că laicitatea a fost hrănită şi sedusă treptat de curente ezoterice ale căror origini nu le discutăm aici. Un asemenea curent îmbrăcat în haină filosofică a fost Iluminismul. În ciuda caracterului de soluţie la o problemă politico-religioasă, laicitatea a devenit treptat un panaceu care a sufocat tradiţiile creştine ale Europei. Din soluţie la o problemă gravă, razboiul, care a strivit numeroase destine, laicitatea a devenit agresivă, instituindu-se ca model de civilizaţie. Iar ca port-drapel şi-a confecţionat legitimile dar atât de controversatele azi Drepturi ale Omului.

Dacă în Occident laicitatea s-a dezvoltat ca spaţiu neutru, ca o soluţie la problema pacificării între catolici şi protestanţi, în Răsărit ea s-a insinuat în mod diferit. În Europa de Est ortodoxă laicitatea a fost preluată formal odată cu modelul occidental de civilizaţie. Ea s-a impus în acest spaţiu doar ca o formă fără fond. În spaţiul răsăritean (exceptând pogromurile din Rusia şi spaţiile conexe) nu au existat niciodată între ortodocşi şi minoritarii religioşi războaie şi conflicte religioase similare celor din Occident. Şi aceasta datorită îngăduinţei creştine specifice Bisericilor Răsăritului.

Din acest motiv modernitatea şi post-modernitatea în Estul Europei rămâne periferică, superficială, prizonieră unei alterităţi poate salvatoare. Estul Europei nu va fi niciodată aidoma Occidentului. Straturile istorice, civilizaţionale care compun această lume au  o altă tectonică şi alte rădăcini. Nu putem şterge un mileniu de istorie diferită fără a suporta consecinţe dramatice. Din acest motiv modernizarea a fost privită ca un corp străin care a alimentat în interbelic reacţii virulente de răspuns.

Iată de ce predarea religiei în şcoală în perioada interbelică, epoca de aur a primei occidentalizări (1848-1948), nu a fost socotită inadecvată juridic sau educaţional. Dimpotrivă, religiei, alături de cultura civică, i se acorda un rol important în învăţământul epocii. Educaţia religioasă completa alături de cea civică paideia ,,bunului român”. Şi nu întâmplător noul model educaţional sovietic le-a receptat după 1947 ca discipline periculoase din vechiul trunchi comun interbelic. Într-un fel ciudat dar explicabil teologic, laicitatea occidentală a fost continuată şi amplificată agresiv de propaganda atee comunistă. Aceeaşi propagandă a schiţat şi consolidat ideologic primele manifestări de anticlericalism din spaţiul românesc. Scoaterea religiei din şcoală, alături de prigonirea Bisericii ca trup mistic, a făcut parte dintr-un proiect de inginerie socială ce trebuia să creeze un mutant uşor de manipulat. Iar acest mutant a fost Homo sovieticus. Consecinţele acestui experiment social se văd de abia azi într-o formă dramatică ce discreditează speranţa în viitor a oricărei naţiuni estice.

Fractura politică din 1989 a deschis iarăşi ferestrele unei libertăţi aparente. Paralel cu efortul de regăsire a unei identităţi pierdute, au început să apară şi corifeii celei de-a doua occidentalizări. La începutul anilor 1990 erau animaţi de idealuri, capabili să popularizeze în massa comunistă elemente de civilizaţie occidentală necesare vindecării corpului social: drepturi şi libertăti cetăţeneşti, statul de drept, libertatea presei, desfiinţarea privilegiilor ascunse ale vechiului regim comunist etc. Treptat, odată cu momentul integrării în structurile euro-atlantice, laicitatea acestor grupuri a devenit agresivă, dar proniator incredibil de  ridicolă. Bonjuriştii de altădată au fost înlocuiţi de nişte comisari atei ai noului Occident. Rupţi de identitatea creştină a acestui neam, nu au înteles nimic din lecţiile istoriei. Pentru noi românii, occidentalizarea trebuie să fie o pârghie istorică, nu un ţel idolatru. O pârghie pentru cultivarea identitătii noastre creştine, naţionale şi europene vechi. Iar această identitate înseamnă valori precum familia, comunitatea , o economie socială, Regalitate şi Biserică.

A transforma azi ora de religie într-o oră de istorie a religiilor reprezintă un atac manifest la adresa identităţii noastre creştine. Ea vine în răspăr şi cu o tradiţie educaţională din deceniile de aur ale primei occidentalizări. Învăţământul confesional nu este prezent doar în România. Polonia îşi joacă cartea apărării identităţii creştin-catolice în acelaşi mod. Dacă am putea privi cu ochi critic ora de religie în şcoală nu ne-am axa pe întrebarea legată de oportunitatea prezenţei ei. Am putea deschide câmpul dialogal către teme cum ar fi programa inadecvată, calitatea corpului profesorilor de religie, participarea episodică a preoţilor parohiali la ore, rolul activităţilor extracurrriculare în formarea ,,bunului creştin”, completarea acestei ore cu ,,Şcoala de duminică”, în biserica parohială.

Relaţia dintre Stat şi Altar rămâne specială la noi chiar şi numai în virtutea existenţei cetăţenilor români majoritar ortodocşi. Separaţia totală pe care activiştii secularismului o propagă dintre Stat şi Biserică nu poate avea loc.

Şi aceasta deoarece corpul naţiunii române moderne s-a plămădit odată cu autocefalia Bisericii iar sufletul colectiv al acestui neam respiră de secole în ritm liturgic şi fără să ştie. Harul dumnezeiesc nu se opreşte la gardul bisericii de cartier iar beizadeaua capitalistă de Dorobanţi îşi poate aşeza cuminte elicopterul, uneori, în limonariul vreunei mănăstiri.

Autor: Sorin Stanciu

Sursa: Estica News

Related Posts

One Response “Reflecţii istorice asupra religiei în şcoală”

  1. Un cetăţean luminat says:

    Domnule Sorin Stanciu, aveţi o exprimare tipică de FUNDAMENTALIST ORTODOX care vă demască sărăcia gândirii ! Erezii protestante din sec. al XVI-lea ? M-aş fi bucurat dacă fenomenul ar fi avut loc pe teritoriul nostru. Acum am fi fost departe ca civilizaţie. Pentru luminarea dvs. nu strică să citiţi cu mare atenţie, ca să nu zic SĂ STUDIAŢI, articolul de la adresa revista22.ro/2988/.html

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss