C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Răzvan Exarhu: Omul si Gardul

imagesGardul e omul. Omul trebuie sa spuna ceva despre el si isi face gard. Poate ca intr-o zi o sa avem si noi Marele Gard Romanesc.

Nici nu mai conteaza ce ar fi zis Freud daca ar fi putut sa noteze acest exhibitionism mural. Asa cum unii scriu porcarii pe garduri, altii se gandesc la ele atunci cand le inalta. Pe masura ce se dezvolta clasa de mijloc creste si nevoia fireasca de fortificare in fata vrajmasilor.

Vecinatatile au inceput sa fie definite mai ales prin lucrurile care ii despart pe oameni, cele care ii impiedica sa se vada, sa schimbe o vorba, sa creeze o comunitate. Orice apropiere trebuie sa contina un obstacol, un val de aparare, un paravan. M-am plimbat prin zonele astea numite la misto rezidentiale.

Si, desi acolo locuiesc tot felul de oameni invidiati pentru rolul lor in edificarea imbecilitatii de succes, nu am reusit nicicum sa pricep de ce mai toti au drumuri foarte inguste, atat de inguste incat nu poate trece decat o masina. E incredibil ca cei care se retrag pentru o viata tihnita, sanchi, in afara orasului nu iau deloc in calcul cele mai elementare cereri ale vietii sociale, adica vizitele, sa zicem.

Si asta ar fi cel mai putin important aspect al problemei. Infinit mai ciudata este aceasta izolare a fiecarui locatar de ceilalti fericiti locuitori ai lagarului rezidential. Toti se comporta ca si cum ar fi singuri, ca si cum nu ar fi inconjurati de lume, ca si cum ar trebui sa evite de la bun inceput orice pericol de contact cu mediul inconjurator. Desi conceptul de a trai in aer curat la marginea de santier a orasului se vinde bine, seninatatea locuitorilor sai tot intarzie sa apara.

Multa sarma ghimpata, cioburi de sticla incastrate in ciment, caini multi, nicio preocupare pentru zonele pe care le impart, totul e ascuns in spatele reflexelor create de ceausescu. Viata la bloc a reusit sa anihileze conceptul natural de vecinatate, i-a ascuns pe toti in cutiute, i-a obisnuit sa traiasca fara sa fie vazuti, sa locuiasca intr-un spatiu aglomerat si impersonal si sa arunce gunoiul fara teama de responsabilitate. Acum, puii crescuti in vizuina de bloc isi iau revansa si isi construiesc cutiute in camp deschis.

Daca la bloc copilaria mai avea o sansa, in noile lazareturi de confort si prost-gust chiar ca nu mai are cum sa se fofileze. Cum or face sa se joace copiii ascunsi pe dupa gardurile astea nesfarsite? Ce au sa inteleaga ei ca este lumea, cum au sa poata ei sa aduca incredere si generozitate in jurul lor cand au garduri pe creier? Frica vine si din educatie, spaima este raspandita in lume sub mii de infatisari inselatoare si se intoarce cu chipul alienarii.

Dincolo de mitocania devenita deja banala, o plimbare noaptea prin aceste nefericite rezultate ale complexelor sociale de azi va poate spune ceva despre infinita arhitectura a groazei. O psihanaliza a acestor cosmaruri diurne ne-ar arata cat de risipite pentru totdeauna sunt caile firesti pe care obisnuia sa mearga lumea. Dar poate ca un lucru e mai important decat toate, admitand ca el poate fi privit ca important de cei pentru care ororile astea sunt ca aerul.

Ti se poate intampla ca trecator sa dai peste case, interioare, detalii de imbracaminte, o voce, gesturi, care te pot face curios sa afli mai mult despre posesorul sau creatorul lor. E ca atunci cand treci pe langa o casa frumoasa si te gandesti spontan ca poate ar fi dragut sa-l cunosti pe cel care o locuieste si o ingrijeste. Nimic special, e doar un reflex de spectator incantat caruia ii vine sa aplaude.

Imi pare rau sa spun asta, dar nu am vazut mai mult de zece case care sa nu ma faca sa ma ingrozesc la gandul ca i-as putea intalni pe cei inchisi in ele. Ganditi-va la zeci de mii de hectare pline cu garduri inalte, la oameni care merg pe strada bine aparati de un gardulet, la copiii crescuti cu respectul pentru tepuse, camere de luat vederi, la vigilenta cu care acesti mutanti scruteaza mediul inconjurator si potentialele sale pericole.

Imaginati-va apoi spatii deschise, pereti de sticla, oameni palavragind pe iarba in fata unor case umbrite de copaci si atat. Imaginati-va o lume fara bariere de control, fara suspiciune, fara teroarea celuilalt – si opriti-va. Veniti-va in fire. Pentru ca nu suntem oameni daca nu plantam un gard. Pentru ca vine vremea cand au sa spuna despre noi: Uite-l pe ala. Mama, ce gard si-a facut!

Autor: Razvan Exarhu

Sursa: Exarhu.ro, text publicat initial pe 2 iunie 2007, in evz

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss