Politică

Psihologia “tipului digestiv”

tipologieÎn psihologia „tipului digestiv” domină „arta supunerii şi a disimulaţiunii”. Se ştie că „liberările psihice se obţin prin ritual şi gesturi simbolice”, dar cu toate acestea, oamenii pot trăi fără probleme de conştiinţă şi în plină „inaniţie culturală”. Un om complex nu poate trăi „fără lux intelectual şi sufletesc”. Constantin Beldie afirma că tot ceea ce-şi doreşte un înţelept sunt „o carte bună şi un sân de femeie rară”.

Continuăm să trăim în „epoca atacurilor perfide, chiar în tramvai”, unde „oamenii nu mai au reţinerile politeţii, nici inhibiţiile moralei religioase”. Din fericire, „oamenii amorfi şi oamenii morţi, prin banalitate, ai societăţilor, nu fac istoria. Ei sunt obiecte de istorie”. Cu condiţia să nu se găsească în funcţii decizionale de prim rang.

Sediul gândirii şi imaginaţiei „tipului digestiv” sălăşluieşte în burtă; acolo se află „chiar şi sensibilitatea lor artistică şi tonalitatea sufletească” de om amorf, cadavru-viu. „Tipul digestiv” se îndoieşte de sine însuşi, de umbra sa, de femeia sa, de amanta sa, de prietenul său. Este bănuielnic şi prepuselnic. Iubeşte şarada, spune da şi gândeşte nu, când a spus nu înclină mult spre da.

Ocupaţia princiară a tipului digestiv este „de la buric în jos” iar calea regală porneşte de la buze, trece prin esofag la intestinul gros. Ocupaţia favorită este aceea de a „stoarce plăceri din hoitul său, ca dintr-o lămâie” (Petre P. Pandrea).

După „tipicul latifundiarului”, baron regional sau local, manelist sau iubitor de muşchi tatuaţi, „tipul digestiv” dispreţuieşte, energic, munca. „Are relaţii de afaceri în lumea mare unde se plictiseşte. Nu poate renunţa, fiindcă n-ar fi şic”. Nu are prieteni iar când s-a împrietenit cu cineva, „primul lui gând este să-i seducă nevasta, soacra, doica sau servitoarea, dacă sunt frumoase, pentru a le spurca şi pentru a-şi arăta potenţa. Dacă sunt slute, le pişcă de fese în văzul lumii”.

Cum s-a ajuns aici? Probabil din obişnuinţă. Ne-am dezobişnuit să vedem în jurul nostru oameni bine crescuţi, politicoşi, la locul lor; copii care să vorbească frumos; ne-am dezobişnuit să mai fim oameni. Ne-am dezobişnuit de a mai avea o conştiinţă cetăţenească, nu ne mai considerăm de mult membri cu drepturi egale, în cadrul unei societăţi civile libere şi civilizate. Ne-am dezobişnuit să fim cineva şi un simplu număr din ceva, ne-am dezobişnuit să refuzăm sau să ne revoltăm. Timp de 50 de ani, „nu Cezarul s-a adaptat nivelului şi specificului sufletului poporului (aşa cum au făcut-o regii nemţi la vremea lor), ci poporul s-a coborât – tâmpindu-se, imbecilizându-se, ticăloşindu-se – la nivelul de gândire şi simţire al cezarului şi tribului său” de baroni. Nu ar trebui ignorat faptul că „poporul e inclus în istorie, dar, fiind o simplă minoritate faţă de putere, se comportă ca orice sclav: se bucură de tot ce nu reuşeşte, de tot ce atinge şi demonstrează incapacitatea, răutatea şi tirania celor care au în mână şi pâinea şi cuţitul, şi dreptul la cartela de pâine şi de tăcere” (I.D. Sîrbu).

Trăim integraţi atât de bine în metafora chinezească: „Semănăm cu viermele călcat de roatele carului regal. Ce poate şti viermele ce este în capul regelui?”. Ce au ştiut zecile de mii de oameni-viermi (pentru rege, se înţelge), când se declama „dormiţi liniştiţi! Noi avem noi grijă de liniştea dvs…”!? Şi asta în timp ce „regele” împărţea prada cu apropiaţii săi!

După 1947 am lichidat elitele şi valorile noastre europene, ne-am dezbrăcat de subţirile noastre veşminte de libertăţi şi democraţie, „pentru a ajunge, repede şi pe cheltuiala noastră, la nivelul continental de suferinţă, nerentabilitate, sărăcie … ”. Bismarck, la vremea sa, a spus: „Popoarele ar fi înnebunite de spaimă, dacă ar afla cu cât de puţină înţelepciune sunt conduse”. Noi, românii, suntem forţaţi să vizionăm o derulare de spaime căci numai înţelepciune nu se poate citi pe chipurile morbide ale celor care ne conduc.

Nu sunt altceva decât birocraţii unei „dictaturi satrapiale” care dănţuie ideologic sub umbrela „totemismului calmuco-african”, care este clientela de partid. Aşa s-a născut „tipul digestiv”. Prin micul favor, mica ciupeală, micul bacşiş. Aceasta este reţeta „colonialistă prin care se poate alcătui acel alai de imbecili şi lichele de care are nevoie orice tiran, despot sau dictator ca să poată stăpâni peste masele largi ale celor care murmură, şovăie şi înjură. Neputincioşi”. Sunt stăpâni absoluţi peste întreaga suită de accesorii care se numesc, social vorbind, privilegii: uniforme, decoraţii, titluri şi funcţii, şoferul, vila, maşina, celularul, secretara, iscălitura, prezidiul, tribunele, microfonul apoi copii, rudele, cumnaţii şi, nu în ultimul rând, casa de odihnă, casa de oaspeţi, casa de nebuni, spitale speciale, doctori speciali, medicamente speciale… etc. Astfel, „orice român poate ajunge un moromete, dacă se lasă morometizat de o soţie, prieten sau de o ispită. Orice moromete poate ajunge ciocoi, fiindcă el poartă în traistă condeiul sau pulanul de ciocoi. Dar nici un moromete sau ciocoi nu mai poate redeveni un român oarecare; chiar dacă e trimis la munca de jos, el rămâne un hibrid şi un deşeu nerecuperabil”. Ce este de făcut cu imensitatea de deşeuri morometizate care conduc astăzi ţara noastră, până la cel mai mic detaliu birocratic? Deşi orice popor „îşi are comedianţii săi pe care îi şi întreţine”, este „absurd să sperăm că nişte comedianţi vor putea să întreţină un întreg popor” (I.D. Sîrbu).

Autor: Adrian Majuru

Sursa: Cotidianul