C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Psiholog Patricia Marinof: Munca in multinationala si efectele ei asupra familiei

download (3)În contextul în care toată lumea vorbeşte despre efectele nocive  ale lipsei părinţilor “plecaţi la căpşune” asupra psihicului copiilor rămaşi în ţară, tindem  să uităm că, aproape de noi, în clădiri de oţel şi sticlă, îşi muncesc viaţa şi alţi părinţi.

Părinţi care îşi întâlnesc copiii seara şi în week-end, momente în care nu ştiu cum să se tolănească mai bine pe canapele pentru a se odihni după extenuanta muncă de peste zi.

Aceşti părinţi, dedicaţi familiei şi jobului, oameni – model, muncesc zi – lumină pentru a oferi copiilor lor cele mai: performanţe tablete, bune grădiniţe şi after-schooluri, noi modele de scutece cu imprimeu Rock’n Roll şi, în general, tot ceea ce ei nu au avut când erau mici şi şi-ar fi dorit.

La rândul lor, copiii, crescuţi printre bone, bunici şi creşe de lux, ajung să nu mai ştie cum arată un “Cucu-Bau!” cu o mama desfigurată de oboseală, un joc de fotbal sau o plimbare cu bicicletă dimpreună cu tatăl la costum sau o masă împreună cu  familia. Celula societăţii devine o colecţie de străini vieţuind împreună într-un spaţiu numit “casă”, frumos mobilat şi amenajat după toate regulile arhitecturii contemporane, dar care ar putea conţine la fel de bine doar patul şi biroul pentru calculator, singurele centre de real interes.

Relaţiile de ataşament securizant par amintiri ale unor generaţii deşuete. Serile, el şi ea, abia îşi ridică ochii injectaţi de pe newsfeed-ul de Facebook pentru a-şi lăuda progenitura că a mai câştigat un nivel la Angry Birds.

Şi anii trec printre conturi de Facebook, deadline-uri şi măriri de salariu, trei şedinţe la sala de fitness  pe săptămâna şi şedinţele cu părinţii ratate fiindcă erau blocaţi la serviciu.

Copilul creşte şi aduce acasă o pletoră de fobii, frustrări, anxietate şi depresie. Nu ştie să îşi facă prieteni altfel decât din spatele unui ecran, pentru că nu a fost niciodată lăsat “în spatele blocului cu copiii” şi nu a fost instruit cum să reacţioneze în diverse situaţii sociale.

Dar în sângele său încep să clocotească hormonii. Copilul se răzvrăteşte: lipseşte de la şcoală şi începe să poarte haine rupte, doar-doar va atrage atenţia părinţilor atât de ocupaţi. Leagă prietenii cu singurele persoane care par să îl înţeleagă – copii asemenea lui – provenind din familii disfuncţionale.

Dintr-o dată, părinţii aceia foarte ocupaţi îşi amintesc că au un copil. Sunt furioşi pe lipsa de gratitudine pe care le-o arată copilul lor rău şi neascultător. Pentru ce au muncit ei atâţia ani zi de zi şi ceas de ceas? Nu pentru că acest copil nerecunoscător să aibă tot ceea ce îşi doreşte, că să nu îi lipsească nimic? Cum poate copilul acesta să le facă LOR, părinţi dedicaţi, aşa ceva? Oare copilul lor este bolnav? Poate copilul lor are ADHD sau altă tulburare cu nume ciudat.  Poate este nevoie să îl ducă la psiholog. Poate la psihiatru; poate are nevoie de medicaţie; să se liniştească puţin, să-şi bage minţile-n cap!  Cineva, sigur este în stare să le repare copilul, să îl dea înapoi “la cheie”…

Într-un fel sau altul, criza de adolescenţă trece, copilul se maturizează, iar aspiraţiile şi dorinţele lui se vor îndrepta tot către un job extenuant care promite avansări în viitorul îndepărtat, atracţia irezistibilă a cămăşilor de firma cu guler scrobit, a sutelor de prieteni de pe Facebook care nu sună niciodată, dar pentru ale căror Like-uri îi tremură sufletul şi a selfie-urilor din concediul la ski şi escalada.

Ce sens aveau toate frământările de adolescenţă? Ce sens aveau visurile de a deveni scriitor sau artist plastic? Nişte prostii… A văzut la părinţii săi cum se construieşte sucessul: cu 12-14 ore de muncă pe zi, cu concentrare şi respectarea deadline-urilor. Oricum părinţii săi nu erau de acord cu asemenea preocupări. Mai înţelept că a renunţat la vreme.

Urmează găsirea unui partener, deşi nimeni nu l-a învăţat cum să îl abordeze altminteri decât din spaţiul virtual confortabil. O familie a sa… Dar la ce foloseşte? Cum arată, a văzut în copilăria sa;  nu este mare lucru. Doar nişte oameni care vieţuiesc împreună, deşi se văd rar şi îşi vorbesc cu adevărat şi mai rar. Anxietatea, fobiile, sentimentul de incapacitate cresc. Apare o depresie uşoară. Nu face nimic. Job-ul îl ţine şi pe el ocupat toată ziua, nu are nevoie să se gândească la altceva decât cum să îşi păstreze imaginea de angajat competent şi dăruit cauzei companiei. Viaţa înseamnă afirmarea capacităţii de a te încadra în deadline şi disponibilitatea de a pleca în deplasare la două ore după ce ai fost anunţat.

Şi ciclul se repetă, cu fiecare generaţie de gulere albe şi scrobite de pe plantaţia de oţel şi sticlă.

Oare ce este mai dăunător? Anxietatea de separare, lipsa de îndrumare şi dorul de părinţi plecaţi peste mari şi ţări, sau dorinţa nedefinită de interacţiune umană reală, figuri de ataşament prezente mai mult decât în acelaşi spaţiu fizic, şi rata de schimb exorbitantă a banilor câştigaţi cu multe ore pe zi pentru anxietate, depresie, burnout şi o stimă de sine fragilă?

Într-un spaţiu şi o era socială în care vieţile se construiesc după standarde imposibil de atins şi de menţinut chiar de către creatorii lor, cine mai poate spune unde se află normalitatea? Unde se află reţeta succesului, atât în carieră cât şi în viaţă de familie?

Nu există una.

Un ingredient al unei existenţe sănătoase este moderaţia. De nenumărate ori vedem părinţii pendulând între dezinteres şi hiperprotectivitate, între jertfă de sine şi neimplicare, între reguli nerealist de democratice sau neconvenabil de dure. Moderaţie! Medie! Mediocritate!

Sfânta mediocritate; în cazul de faţă, a fi un părinte mediocru implicat, mediocru interesat, mediocru protector, nici prea – prea, nici foarte – foarte, pare soluţia care oferă maxim de stabilitate şi sănătate emoţională.

O mama mediocră – erezie! Copilul nu are nevoie de o mama uimitoare, ci de o mama. Auto-importantă este nu numai inutilă, ci şi dăunătoare. Pune prea multă presiune pe individ, îl încovoaie. A fi “mediocru” este o formă de a fi bun şi milostiv cu ţine însuţi, de a te cruţa pentru a mai avea resurse să te bucuri de existenţa şi în afară jobului.

Viaţa de familie, ceea ce vedem şi experimentăm în primii ani de viaţă este definitoriu pentru modul în care ne comportăm şi pentru raporturile noastre cu mediul înconjurător. Pe de altă parte, alegerea unei cariere şi dedicarea de care dăm dovadă este de asemenea esenţială pentru cizelarea personalităţii şi tendinţelor noastre că adulţi.

Autor: Patricia Marinof (psiholog clinician, psihoterapeut de cuplu şi familie)

Sursa: The Strategy

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss