C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Pseudo-teoria din jurul multiplicatorilor lui Keynes

Teoria economică pe care se bazează cea mai mare parte a intervenţionismului economic actual pleacă de la ceea ce numim “multiplicatorii” lui Keynes. Deducerea acestor multiplicatori porneşte de la formula venitului naţional pe cazul unei economii deschise:
Y = C + I + G + (X-M)

Din această formulă Keynes a stabilit că două variabile depind direct de venit pe care le-a numit variabile endogene: consumul populaţiei (C) şi importul (M). Celelalte variante (I, G şi X) sunt independente de venit fiind considerate variabile exogene (aeasta fiind deja o primă aproximare problematică pentru că (I)nvestiţiile depind clar de venit).

O a doua aproximaţie făcută de Keynes în “teoria” sa este că a asumat o relaţie liniară între venit (variabilă dependentă) şi cele două variabile endogene (consumul şi importul care este tot un consum doar că nu din bunuri locale ci din bunuri de pe pieţele externe). În acest fel, cele două variabile vor avea o componentă dependentă de venit şi una autonomă, adică independentă de venit:

C = Ca + c x Y şi M = Ma + m x Y

Unde: c este înclinaţia marginală spre consum şi m este înclinaţia marginală spre import (consum de bunuri importate).

Înlocuind cele două componente în formula venitului Keynes a obţinut următoarele:

Y (1-c+m) = Ca + I + G + X – Ma

Dar cum 1 – c = s (s este înclinaţia marginală spre economisire) obţinem că:

Y (s+m) = Ca + I + G + X – Ma

Y = (1/s+m) x [Ca + I + G + X – Ma]

De aici prin derivare parţială se obţin cei doi multiplicatori ai venitului naţional (care practic ar da creşterea economică):

1). Multiplicatorul venitului naţional prin cheltuieli guvernamentale: arată cu cât creşte sau scade venitul naţional atunci când cheltuielile guvernamentale cresc cu o unitate:

dY/dG = 1/(s+m) şi în opinia lui Keynes acesta este întotdeauna pozitiv şi mai mare ca 1

Adică: o creştere a cheltuielilor guvernamentale produce o creştere a venitului naţional (creştere economică) însă rata de creştere a venitului naţional va fi mai mică decât cea de creştere a cheltuielilor guvernamentale.

2). Multiplicatorul venitului naţional prin exporturi: arată cu cât creşte sau scade venitul naţional atunci când exporturile cresc cu o unitate:

dY/dX= 1/(s+m) şi în opinia lui Keynes acesta este şi el întotdeauna pozitiv şi mai mare ca 1

Adică: o creştere a exporturilor produce o creştere a venitului naţional (creştere economică) însă rata de creştere a venitului naţional va fi mai mică decât cea de creştere a exporturilor.

Evident că primul multiplicator a fost invocat rapid de intervenţionişti şi socialişti gata să pună taxe pe orice ca să facă rost de bani pentru proiectele statului care să scoată economiile din criză (o filozofie economică similară se aplică în prezent şi pe politicile publice din România).

Unde greşeşte Keynes în această “pseudo-teorie” bazată pe astfel de multiplicatori:

1. În primul rând pentru că asumă relaţia liniară dintre consum şi venituri şi că înclinaţia marginală spre consum este una sub -unitară (c < 1 adică 1 – c > 0 adică s > 0, dacă ar lua s<0 în multiplicatorul venitului naţional 1/(s+m) nu mai poate spune nimic despre impactul cheltuielilor guvernamentale asupra creşterii economice). Cu alte cuvinte, Keynes exclude posibilitatea de a consuma mai mult decât veniturile pe care le ai (dacă cresc veniturile consumul nu poate creşte mai mult decât cresc veniturile): acest lucru e complet eronat pentru că există şi consum pe datorie adică Keynes exclude preferinţa de timp (să consum mai mult în prezent în dauna consumului viitor, care pe o expansiune a creditului poate fi chiar destul de accelerată această creştere a consumului faţă de dinamica veniturilor). Aceeaşi problemă există şi pe importuri unde asumă că înclinaţia marginală spre importuri este pozitivă (dacă veniturile cresc neapărat trebuie să crească importurile).

2. Keynes asumă că relaţia dintre consum şi venituri generează înclinaţii marginale spre economisire (s) şi spre import (m) de semn pozitiv: în fapt toată teoria lui Keynes se bazează pe aceste două regresii foarte simple între consum / import şi venituri care pot duce la un rezultat pe m şi pe s de valoare negativă: dacă m < 0 şi s <0 obţinem că o creştere a cheltuielilor guvernamentale reduce produsul intern brut adică diminuează creşterea economică;

3. Keynes exclude complet din discuţie investiţiile care îl încurcă destul de tare în interpretarea rezultatelor sale: dacă venitul creşte pot să crească investiţiile şi nu importul sau consumul din formula venitului naţional. Această falsă problemă a creşterii consumului cu orice preţ arată cât de puţin cunosc economie cei care nu văd că şi o scădere a consumului poate fi benefică atâta timp cât ea se duce către investiţii. În plus, e destul de dificil în economie să faci distincţia între consum şi investiţii (nimeni nu poate spune atunci când cumpăr 10 borcane de gem din magazin dacă le cumpăr pentru consumul imediat sau pentru consumul viitor, caz în care acest aparent consum ar fi o investiţie);

4. Toată “teoria” lui Keynes se învârte în jurul venitului naţionalun agregat problematic pentru că nu ia în considerare bunurile intermediare care intră în componenţa acestuia şi nici momentul în care ele au fost create (de exemplu în consumul unui autoturism înregistrat de venitul naţional curent se află tablă şi alte materii prime produse cu un an sau doi în urmă). Interdependenţele dintre componentele venitului naţional (consum şi investiţii, import şi investiţii, consum şi import) anulează din concluziile “teoriei” lui Keynes.

5. Întotdeauna mai mulţi bani pentru cheltuielile guvernamentale înseamnă mai puţini pentru consumul privat şi pentru investiţiile private (ceea ce teoria lui Keynes nu reflectă). Mai mult, eficienţa investiţiilor private (unde piaţa decide falimentul) este mult mai mare. Şi consumul privat generează investiţii private. Deci o teorie care spune că poţi avea creştere economică dacă creşti cheltuielile guvernamentale nu ne spune că această creştere poate fi mai mică şi mai puţin durabilă decât o creştere prin mediul privat.

Toate aceste slăbiciuni arată cât de problematice sunt politicile publicecare se grăbesc să aloce bani în criză pentru “a salva economia” sau pentru a crea “locuri de muncă”. Ele nu fac decât să adâncească această crizăsă o prelungească mai mult decât e cazul, complicând echilibrul natural al pieţei libere. Aceste politici publice ridicate la rang de măsuri providenţialepentru o naţiune îşi găsesc permanent justificarea în astfel de teorii insuficient fundamentate şi superficial construite pe ipoteze discutabile. Rezultatul este o piaţă liberă într-un dezechilibru mult mai mare decât cel la care ar fi ajuns prin acţiunile noastre de zi cu zi. Bani şi resurse cheltuite cu tot felul de institute şi specialişti care plătiţi din banul public mimează că pot controla de la butoane piaţa liberă şi pot determina echilibrul său.

sursa: cristianpaun.finantare.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss