C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Pseudo-marxismul românesc postmodern ca repetiție parodică a tragediei bolșevice

f8d2c-unicorn-shit-rainbows-23310537-500-500Stânga contra dreapta: viitorul românesc visat al unei iluzii occidentale moarte

Ferocitatea fără precedent cu care actualul guvern francez – dominat formal de așa-zisul „Partid Socialist„ – impune populației programul neoliberal al elitelor globale arată, cu o claritate bine venită, cât de moartă este azi dihotomia stânga-dreapta în Europa occidentală.

În România, stânga și dreapta nu au cum să moară vreodată, fiindcă nici n-au trăit. Ca în majoritatea țărilor periferice, nu a existat aici niciodată baza socială necesară dezvoltării unor mișcări comparabile cu stânga și dreapta din Europa de Vest. Această constatare, făcută recurent în decursul epocilor gândirii politice românești, se face de obicei pe un ton de deplorare. Astăzi, considerând unde a ajuns Occidentul, ar putea ajunge clipa de a se bucura de acea „întârziere„ nerecuperată, care ar putea scuti România de obligațiile funerare, scadente în Occident, legate de gestionarea cadavrelor numite „stânga„ și „dreapta„. Și înapoierea s-ar transforma, brusc, în avans, ca în cazul extinderii întârziate a rețelei Internet, care prilejuiește însă în clipa de față o superioritate tehnologică de facto a infrastructurilor românești comparate cu cele din multe țări mai bogate.

Această depășire a clivajelor expirate s-ar putea produce chiar și fără miracole, fără epifanii profetice, fără oameni providențiali, prin simpla dialectică a jocurilor electorale. „Dreapta„ autointitulată care a dominat peisajul politic românesc începând (nu întâmplător) cu momentul adeziunii la „structurile euro-atlantice„ își permite un fanariotism obraznic în primul rând din lipsa oricărei alternative politice. Nu este amenințată de nicio concurență, nici dinspre dreapta, nici dinspre stânga – ceea ce, într-o perspectivă politologică, pare inexplicabil, dar se explică ușor din clipa în care luăm în considerare însușirile „stângii românești„, alcătuită dintr-un partid politic existent (chiar puternic) și ideologic inexistent, și dintr-o intelectualitate ideologic super-activă, dar de facto străină oricăror mize politice. Inexistența ideologică a stângii politice explică de ce fanariotismul instituțional nu riscă nicio concurență dinspre stânga, iar inexistența politică a stângii ideologice îi conferă acest mod paradoxal de ființă-fără-existență care explică de ce, pe de o parte, nu este în stare să echipe ideologic un partid politic în scopul cuceririi puterii, iar pe de altă parte, de ce prezența ei hologramatică rămâne suficient de puternică (ca momâie) pentru a permite fanariotismului instituțional o auto-definire (de altfel absolut fraudulentă) drept „dreapta românească„ – ceea ce-l scutește de orice concurență serioasă dinspre dreapta. În România de azi, o stângă-zombie agitând pur verbal spectrul unui iluminism radical/LGBT de import (pe care are și obrăznicia să-l prezinte drept „marxist„) este principalul sprijin existențial al unei drepte-zombie, căreia îi permite să mai trăiască – și ea pur verbal – din lozincile unui anticomunism congelat și periodic reîncălzit (în general, de foști securiști) spre a fi servit fraierilor pe pâinea austerității durabile.

Fiindcă „tot ceea ce este real este rațional”, frica suscitată de hologramă, subiectiv rațională, nu poate fi folosită drept punct de pornire a criticii mântuitoare, ci holograma însăși: mai mult decât anti-comunismul instrumentalizat, care își trage vitalitatea dintr-o luptă fantasmatică cu un cadavru, punctul slab din lanțul imunitar în societatea românească este, deci, stânga ideologică – o intelectualitate grupuscular-sectară care – nu din întâmplare – trăiește (deși nu foarte bine) din reiterarea unor refrene ideologice 100% importate, și respinge cu violență orice încercare de a înlocui, chiar și de a doar adapta realității românești, refrenele respective– fiindcă reiterarea lor este fondul ei de comerț, și de multe ori singura artă la care se pricepe. Nici mediocritatea lor nu este, prin urmare, întâmplătoare: intelectualii din gruparea Critic Atac – fiindcă despre ei este aici vorba – nu au fost recrutați de sponsorii lor străini în pofida mediocrității lor intelectuale strigătoare la cer, ci – exact ca predecesorii lor din epoca sovietică – din cauza mediocrității lor intelectuale strigătoare la cer, garanție de fidelitate absolută la directivele primite din afară.

După 25 de ani de jaf colonial și un deceniu de dominație oficială a dreptei pe eșichierul politic, în loc de o autocritică scadentă de foarte mult timp, A. Cistelecan, inchizitorul principal din gruparea Critic Atac, persiflează declinul (după 2 decenii triumfale!) al bolivarismului sud-american, într-un articol recent care pare a anunța (sau a oficializa) un nou val de epurare în rândurile oricum rare ale grupării. Pentru astfel de mișcări ale maximalismului sinucigaș, evident, nu există explicații strategice/tactice, nici măcar în logica importului cinic de ideologii: epurând stânga ideologică până la neexistență, politbiroul criticatachist, micșorând obiectiv șansele sale de a ajunge factor politic semnificativ, distruge ipso facto și interesul elitelor globale de a o promova pe post de alternativă controlată/supapă politică (cum s-a întâmplat în Grecia, unde ideologii șoroșiști au ajuns miniștri sub eticheta-marketing „Syriza” tocmai datorită existenței unui partid comunist suficient de dur pentru a îngrijora oligarhia mondială). Așa se întâmplă uneori și pe plan biologic: virusul prea virulent, omorând organismul-gazdă, rămâne fără suport vital, și moare victimă a propriului succes.

Față de atare sinceritate auto-distrugătoare, este, deci, cazul, să procedăm la o analiză clinică a complexului revoluției de import.

Iluminismul, de la disciplinarea moralistă la corectarea politică: 300 de ani în ura poporului

Capital (Nom commun) (XVI) Soit par substantivation de l’adjectif, soit emprunt, par l’intermédiaire des banquiers lombards, à l’italien capitale ((XIIIe siècle) « partie principale d’une richesse par rapport aux intérêts qu’elle produit »). Ce mot est le doublet savant de l’ancien français chatel, « patrimoine », « biens mobiliers en bétail », qui se retrouve dans cheptel.

Ca și pecunia, aflat într-o relație de înrudire etimologică cu pecus, „capitalul” desemnează inițial o turmă în cadrul economiei pastorale. Din clipa în care a apărut în Europa o clasă care nu mai trăia preponderent din agricultură sau din război, ci din capital, această clasă – burghezia – a trăit o regresiune antropologică, întorcându-se cu 3000-5000 de ani înapoi, la etica crescătorilor nomazi, caracterizați pe toate continentele de un grad ridicat de malthusianism, consecință directă a situației crescătorului în ecuația de producere: la crescători, un copil în plus nu înseamnă înainte de toate două brațe în plus pentru munca productivă, ci o gură de hrănit în plus, dintr-un capital care se înmulțește prin dinamica proprie și cuceriri de noi pășuni, adică prin exproprierea/exterminarea popoarelor de culegători-vânători – dincolo de un anumit prag de reproducere, un copil în plus înseamnă, deci, o descreștere a ratei de profit.

Într-o eră în care sexualitatea nu putea fi deconectată (nici cultural, nici tehnic) de fecunditate, această stare de fapt a provocat o dezlipire a burgheziei de natalitatea ridicată promovată de creștinism – o religie strâns legată de stadiul agricol al omenirii. În paralel, burghezia malthusiană descoperea și virtuțile frustrării sexuale ca potențator de hărnicie productivă. Așa apare pudibonderia burgheză, descrisă magistral de Foucault. Deși este (cel puțin în formele ei clasice) cam stinsă în Occidentul de azi, urmele pudibonderiei burgheze se mai găsesc încă în societăți ale capitalismului înapoiat, cum ar fi România urbană și peri-urbană, unde este ideologia care caracterizează puternic două sectoare sociale urbane/mic-burgheze profund opuse aparent pe plan politic: ortodoxismul (și, desigur, catolicismul) pietist, care (pe baze veterotestamentare și după modele din Bible-belt-ul american… protestant, deși cam fără sprijin explicit în Evanghelie) cere pedepsirea sodomiților și când sodomia este consensuală, și feminismul militant ateu, care cere omor, castrare chimică etc. pentru „violatorii din Vaslui„ – adică: să fie, la același grad de vătămare, pedepsit mai aspru violul (pentru că este criminalitate sexuală, caracteristică lumpen-proletariatului) decât criminalitatea nesexuală (cum ar fi, de pildă, criminalitatea ecologică, caracteristică unor infractori mai spălați – ca să reluăm clișeul frazeologic comun occidentaliștilor români și prostituatelor de pe toate continentele lumii).

În Occident, pudibonderia a dispărut împreuna cu burghezia stricto sensu, deci cu capitalul industrial, relocat în Asia, unde un confucianism reinterpretat îi va aduce acele servicii (dacă nu și mai bune) pe care le primea la noi de la un creștinism pietizat. Nu că s-ar fi schimbat ecuația de bază a repartizării producției cu trecerea la capitalul financiar – doar că celălalt motiv al pudibonderiei (cultivarea frustrării creative) a dispărut împreuna cu plusvaloarea tehnologică, capitalistul financiar fiind, în esență, un vânător nomad de fraieri, înzestrat cu nivelul de tehnicitate caracteristic triburilor aborigene din Australia: pentru a supraviețui, trebuie doar să fie un pic mai șmecher decât cangurul. Rămâne, deci, postburghezia postmodernă, care celebrează sfârșitul capitalismului sub forma ideologiei trans-umaniste, servită deocamdată în sosul old fashioned al mișcării LGBT, cu condimente paseiste cum ar fi noțiunile de „drept”, „emancipare” etc. (deși este foarte clar că, pentru un trans-uman, sapiens-ul înapoiat în „familia patriarhală„ are exact atâtea drepturi câte am recunoscut noi omului de Neanderthal, adică un singur drept mare și lat: dreptul de se stinge fără recriminări; în caz de recriminare: vz. Afganistan, Libia, Siria etc.).

Propun să numim aici liberalism ideologia burgheziei, iar postliberalism ideologia postburgheziei.

În secolul 18, liberalismul extrem, ideologia clasei burgheze încă dominate politic de vechea elită moșierească, era și extrem de pudibond, spre deosebire de aristocrația, convertită declarativ la un pietism de Contra-reformă, dar de facto libertină (fiindcă avea mănăstiri și armate pentru surplusurile sale demografice), și de poporul, pe care iluminiștii, cu dispreț și scârbă, îl consideră aproape unanim ca o masă amorfă de leneși nespălați și futangii (în acest sens, M. R. Ungureanu și L. Mândruță sunt descendenți cu mult mai sinceri și fideli ai iluminismului clasic decât G.M. Tamás). Cadeții sub-plătiți dar supra-educați ai burgheziei, Cistelecanii și Lazărele de atunci, jacobinii, considerau, și ei, Biserica ca fiind retrogradă (progresismul fiind un element de continuitate între liberalism și postliberalism), dar nu din cauza „represiunii sexuale”, ci tocmai (printre altele) pentru libertinajul ei ipocrit și aristocratic, pentru hedonismul discret al sibariților – care frâna epifania noii religii, neprihănite, ascetice, ale „Ființei Supreme”. Este, desigur, amuzant să ne gândim la stipendiații burgheziei, la G.M. Tamás-ii de atunci, tot biciuind „reacția”, dar cu acuzații de devergondaj (deși ceva din acea epocă a rămas în retorica anti-corupție pe care susnumitul o folosește sistematic împotriva regimului Orbán, la unison, desigur, cu toată galaxia instituțională neoconservatoare: follow the money). Lăsând postliberalilor români (autointitulați, umoristic, „marxiști„) grija de a ne explica cum aceeași natura umană, care justifica odinioară necesara îngrădire a instinctelor sexuale celor necivilizați, a ajuns argumentul central în sprijinul sfintelor „drepturi„ LGBT, constatăm doar că există, totuși, un lucru care nu se schimbă în structura liberalismului: ura și disprețul intelectualului iluminist pentru poporul reacționar.

250 de ani mai târziu, regăsim situația pe dos: din stinsa aristocrație a rămas doar libertinajul, moștenit – prin intermediul boemei – de postburghezie, în timp ce și burghezia dispărea. Libertinajul țărănesc mai trăiește doar, bine ascuns, la marginea extremă a Occidentului (cum ar fi niște zone rurale înapoiate din România, de obicei puternic creolizate, populații cu statut intermediar între țărănimea premodernă și lumpen-proletariat), în timp ce grosul poporului (adică: ce a rămas din proletariatul urban, și o mică burghezie proletarizată) rămâne singurul moștenitor al eticii pudibonderiei, de care se agață cu atât mai intens încât soții/nevestele și copiii sunt, de obicei, singurele „lucruri„ despre care mai poate întreține iluzia posesiei, după ce a pierdut tot restul lumii sale, confiscate definitiv când statul securist a trecut la SRL. Dar aici intervine și ghinionul postliberalismului (autointitulat, cu umor involuntar: „marxismul„) românesc, provocat, în deceniile premergătoare, de strania inginerie socială a unui anumit Ceaușescu: clasa asupritoare de facto (deși mai nou mai de grabă prin delegare neo-fanariotă), clasa proprietarilor statului securist, este antropologic mai apropiată de acest popor înapoiat în pudibunderie (uneori chiar și de lumpenproletariatul creolizat, care tace și face) decât de microscopica postburghezie de import, alcătuită din câteva zeci de mii de corporatiștii și ONGiști anglofoni în 4-5 orașe mari și deconectate de realitatea țării, reprezentați ideologic de 10-15 bursieri Soros în 3-4 reviste susținute financiar de 2 fundații germane. Printr-o ironie a istoriei, ucenicii români ai lui G.M. Tamás se află, deci, cu tot cu ideologia lor LGBT a juisării publice-obligatorii, exact în situația iluminiștilor extremi – și, desigur, extrem de pudibonzi – din secolul 18, blocați cultural între aristocrație și popor. Era, deci, structural previzibil să regăsim la postliberalii români forma (tipic totalitară, potențial ucigașă: „epurare„, etc.) a discursului burghez, asociată unui conținut aparent diametral opus celui produs de liberalii clasici în Occident – și acest schimb aparent de conținut este tocmai ceea ce, în ochii lor, justifică uzurparea etichetei de „marxism„: luptăm, cică, împotriva voinței poporului, dar în interesul lui, fiindcă organizarea de gay-pride-uri este interesul adevărat al poporului:

„N-ar trebui să ne jenăm de acest privilegiu [de a fi marxist] doar pentru că majorității îi este, deocamdată, interzis„ (A. Cistelecan și V. Lazăr, „Lupta de clasă – Faza pe cultură”, CriticAtac 01.03.2013)

Tragedia rusă, farsa românească și proza maghiară

Situația de față, totuși, nu este absolut nouă în Europa răsăriteană, fiindcă este exact situația în care s-a aflat bolșevismul rusesc după Revoluția rusă și înainte de acea dimineață din 1940 în care Stalin, cu vocea sincer tremurândă (de frică), s-a adresat pentru prima dată cetățenilor sovietici folosind expresia creștină frați și surori, fiindcă URSS nu mai putea fi salvată de agresiunea nazistă decât prin sprijinul democratic (deci creștin) – de fapt: prin jertfa poporului rus, transformat în armată de partizani (ceea ce s-a și întâmplat).

Înainte de dimineața respectivă, timp de 23 de ani, înlocuind imperativul marxist de depășire a stadiului capitalist prin justificarea specios marxistă a unei îmburgheziri forțate ale periferiilor premoderne, bolșevicii au transformat virtuoz dialectica hegeliană în Newspeak orwellian: pentru eliberarea proletariatului, proletariatul trebuie în prealabil proletarizat bine de tot; prin consecință, se agravează condițiile asupririi capitaliste, adică ale contradicțiilor de clasă, dar se agravează în scopul construirii societății fără clase – exact ca în România tranziției spre lumea mai bună a euro-atlantismului, sărăcită până la niveluri africane în interesul sosirii grabnice a abundenței scandinavoide.

De aici problema fenomenologică a bolșevismului triumfator: cum poate reuși muncitorul de rând să deosebească asupritorul bolșevic (care îl exploatează nemilos dar pentru binele lui) de predecesorul lui moșieresc? Răspunsul se află, evident, în ceea ce A. Cistelecan numește pompos „politizarea subiectivă„: lângă carnea mai mult visată și peștele sărat, muncitorul sovietic va mânca ateism științific pe pâine, exact cum – înainte de arderea bisericilor – își condimenta ciorba de os cu „opiul poporului„ ortodox. Aici, ca să nu cădem în nedreptate față de elita neo-bolșevică românească, trebuie recunoscut că ei sunt conștienți de paralelismul strict dintre acest Kulturkampf LGBT al lor și precedentul opiu al poporului, dintre procesiunile cu moaște și gay-pride-urile ca diversiuni cu costuri de organizare scăzute oferite fomiștilor spre înlocuirea simbolică a plusvalorii confiscate (în limba de lemn pseudo-științifică a marketing-ului: știu că se poziționează pe același segment de piață); doar că își găsesc o cale de ieșire (un avantaj concurențial) în cel de al doilea element de continuitate filozofică dintre liberalism și post-liberalism: raționalismul extrem, ca justificare pentru violența extremă. „Drepturile” LGBT sunt un fapt în sensul dat termenului de pozitivismul logic, și anume un fapt întemeiat în natura umană (concept central al ideologie burgheze, atacat sistematic de Marx și de toți continuatorii lui de talent) – pe când Dumnezeul creștinilor nu există, fiindcă așa spune știința (al cărei privilegiul epistemic este sprijinit de rolul dominant ocupat de fiica ei, tehnica, în viața modernă așa cum o trăim/visăm, adică în spectacol). Sub un strat gros de sofisme inspirate de o distorsionare grotescă (anti-„populistă„) a considerațiilor lui Marx despre teorie și practică, argumentația lor este, desigur, 100% idealistă și burgheză, ceea ce, de altfel, era dovedit din start prin relația de ostilitate crâncenă asumată în care se află acești autoproclamați marxiști cu marea masă a celor care trăiesc în practică realitatea deloc plăcută a contradicției de clasă – reinterpretată de ei, în cheie absolut anti-marxistă, ca realitatea sărăciei:

„Sigur, și noi și ei protestăm împotriva austerității, și noi și ei ajungem la aceeași limită a sărăciei.”

(A. Cistelecan și V. Lazăr, ibid.)

– ca și cum lumpen-intelectualul stipendiat, parazitar, pentru că nea Soros n-a fost destul de generos în semestrul respectiv, din pricină că are și el probleme cu factura de gaz, ar deveni ipso facto proletar! Din păcate, nici la acest capitol parodic, bolșevicii daci ai lui G. Soros n-au inventat nimic: în Franța, de pildă, transformarea Partidului Comunist (atunci cam ciobit deja electoral) într-o anexă asociativ/aspirațională a așa zisului „Partid Socialist„ (de fapt: ultraliberal spre neo-pinochetist) s-a manifestat lexical în primul rând prin înlocuirea expresiei „les travailleurs” prin „les gens”, și a cuvântului „exploitation” prin „précarité” – recte: prin trecerea de la un discurs adresat proletarilor (indiferent de situația lor materială concretă, într-o economie rafinată unde mai existau și proletari bine plătiți și cu patrimoniu familial) la un marketing electoral axat pe o nișă neo-caritativă, în care muncitorul este invitat să se reconceptualizeze sub ipostaza pomanagiului.

Singura diferență dintre bolșevismul sovietic și neo-bolșevismul românesc, o aflăm cumva extern, pe axa timpului și a dialecticii, fiindcă istoria, în pofida aparențelor, nu servește de două ori aceeași mâncare – nici măcar bine condimentatul bolșevism. În condițiile istorice create de liberalismul rămas singur pe scena mondială, degeaba se agită neo-bolșevicii în bastionul lor înapoiat – și la fel de zadarnice sunt fricile anticomunismului instituțional, pe care susnumiții le alimentează: legile LGBT vor fi votate, ca în toată Europa, de parlamente burghez-mafiote, la cererea unor instituții supra-naționale profund neoliberale, indiferent de „politizarea subiectivă” a profesioniștilor someșo-dâmbovițeni ai revoluției „culturale”.

Dacă Revoluția rusă și lungul șir de revoluții pseudo-socialiste care au urmat-o în periferiile coloniale ale capitalului occidental au atins – desigur, la un preț uman intolerabil – pozitivitatea istorică de a fi pregătit epoca multipolară, neo-bolșevismul românesc nu pregătește nimic, și nici nu împiedică nimic (dovada obiectivă fiind că nici sponsorii lui coloniali nu au estimat rentabil, ca în cazul Greciei, să-l transforme în partid-păpușă), fiind parodic și în negativitate: el doar frânează un pic procesul de rebeliune (oricum slab, datorită structurii lui preponderent extractive) a capitalului autohton împotriva imperiului financiar global – sau, mai bine spus, l-ar fi frânat, în lumea ipotetică în care o mișcare patriotică ar fi luat contur politic în România post-Băsescu, ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat. Iată răspunsul la uimirea celor frapați, ca mine, de obsesia maghiarofobă a „politizării subiective” someșo-dâmbovițeană: nu din întâmplare par ei obsedați de regimul Orbán și mai preocupați de viața socio-politică din Ungaria decât de cea autohtonă, fiindcă prin ei, ca marionete-fetiș, un imperialism cultural postburghez occidental sau occidentalist, ajuns la a două copilărie într-un sfârșit de drum istoric, își retrăiește fantasmagoric, onanic, pe teren neutru, bătălia pe care n-a mai fost în stare s-o câștige la Budapesta. Prin urmare, prostituția lor intelectuală este la înălțimea unor vremuri profund impotente: este un video-chat al lui G.M. Tamás cu viitorul lui anterior de mare cârmaci ideologic într-o altă țară – o țară care, la urma urmei, a preferat impozitarea băncilor, îngrădirea supermarketurilor și interzicerea OMGurilor la „obiectivele noastre elementare: emanciparea sexuală și eliberarea de religie„ (ibid.) – poate pentru că, de fapt, seamănă mai mult cu idea naivă a unei lupte anticapitaliste decât hedonismul și atomizarea socială propovăduite de societatea de consum. Ungurii sunt așa, ciudați.

Autor: Modeste Schwartz

Sursa foto: Head Space

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss