C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Prof. univ. dr. Ilie Bădescu: Era necredinței. „Scrisori din continentul Paranoia”

thomasDe 200 de ani omenirea, cel puțin pe versantul ei euro-atlantic, a pășit într-o eră necredincioasă, cum o definește Eagleton, și totuși examinarea profilului fenomenologic al unei asemenea bizare epoci este destul de timidă. Pe fondul acestei timorări a spiritu­lui uman se accentuiază latura agresivă a timpului necredinței și a apostolilor lui. În această dizabilitate a spiritului putem dia­gnostica o slăbiciune nu a „credincioșilor”, câți au mai rămas într-o lume necredincioa­să, ci a „științificilor”.

Când religiosul co­boară, științificul este cel chemat să se con­frunte cu universul gol, vidat de sens și deci de Dumnezeu (cu lumea fără de religie). Științificul ar trebui să dovedească, prin vocația lui, ne spune Max Weber, „curajul să–și ațintească privirea în vid”1. O face el astăzi? Mult prea puțin, fiindcă epoca l-a dezputernicit pe el însuși, ca tipologie uma­nă, l-a preschimbat într-un șchiopătat ahas­ver al spiritului științific. Dacă ar fi să ne asumăm chemarea de-a arunca o privire în vidul lumii fără de sens (căci este fără de Dumnezeu), ce-am putea descoperi? Cum arată, la o atare privire, cât de fragilizată, epoca necredinței și ce efecte psihospiritua­le poate să genereze ea? Terry Eagleton ne sugerează că examinarea fenomenologică a epocii fără de credință ne descoperă un de­ficit al sensului existenței sub forma vidului îndoit.

Epoca necredinței este cea în care, pe de o parte, existența întreagă este vidată de sens, căci Dumnezeu nu este în miezul ei, și, pe de altă parte, lucrurile toate și toate entitățile sociale ajung să fie vidate de sens. Pentru abundența de necredincioși, odată cu „moartea lui Dumnezeu” în inimile și sufletul lor, moare și sensul lucrurilor. Rațiunea, arta, cultura, Spiritul, națiunea, umanitatea sunt acolo pentru ei, dar fără de vlagă, fiindcă sensul nu se mai aprinde, nu mai arde în miezul lucrurilor și al entităților tocmai înșirate. Sunt lucruri moarte. Credința în ele și arderea pentru aceste entități nu este neapărat un surogat al Ființei Supreme decât dacă acestea sunt ri­dicate mai presus de Dumnezeu, ca în ido­latriile de orice fel. Epocile credincioase au fost epoci în care lumea și lucrurile, univer­sul și entitățile erau pline de sens, ca într-o copleșitoare explozie florală.

Epoca credin­cioasă este epoca florală a tuturor acelor entități denumite popoare, națiuni, rațiune, umanitate, artă, cultură, limbile pământului, satul și burgul, capitala și ținutul etc. Toate sunt copleșite de sensuri florale, universul și lumea strălucesc într-o varietate florală de sensuri și credințe. Epoca modernă, ca eră a necredinței, este una în care toate aceste entități intră într-un ciclu de ofilire, sensu­rile se ofilesc, petalele sensurilor florale ale fiecărui lucru cad, se descompun, apar apos­tolii viziunii infectate, care aruncă asupra entităților ieri înfloritoare grămezi de epite­te fetide, preschimbând peisajul lumii, care, din luminos și înmiresmat devine dezgustă­tor și grețos. În locul bucuriei și al iubirii apostolii vidului propun scârba, greața, disprețul. Prețuirea entuziasmată lasă locul disprețuirii plictisite și agasate. Peste lumea cu entitățile ei se așterne pâcla unui plictis dens, sufocant, care face locul acela de sub petecul de cer sub care te afli un loc al pus­tiului și al pustiirii, un hotel de fugitivi.

Cine se mai arată mândru de locul lui, de clasa lui, de familia lui? Totul capătă carac­ter tranzitoriu și anonim, adresele devin in­terimare, identitățile se schimbă mai ușor decât o haină. Lumea toată devine anonimă și insul nu mai poate străbate de-atâta străi­nătate: legile și instituțiile îi par mult prea abstracte și cu totul rupte de sufletul lui, de înțelegerea lui, de nevoile lui cele de toate zilele. Pierderea credinței în Dumnezeu aduce după sine retragerea sensurilor din lucruri, din lume și din alcătuirile ei, iar vi­darea de sens aduce după sine, la rândul ei, nesimțirea cea împietrită și uitarea de Dumnezeu. Dumnezeirea existenței și sen­surile din textura lumii sunt ca vasele comu­nicate. Este Dumnezeu în sufletele noastre, este sens în lume și în lucruri. L-am alungat pe Dumnezeu din sufletele noastre, s-au ofilit și sensurile din țesătura vieții. În lu­mea fără de Dumnezeu se instaurează nu tragedia, ci ceva mai grav decât tragedia, absurdul însuși. Lumea devine absurdă, fără de sens și atunci, la pragul maximei absurdități, se petrece ceva neașteptat: ne amintim de Dumnezeu, dar nu cu frică, nici cu regret, nici cu rușine, nici cu pocăință, ci cu dușmănie.

Faza a doua a necredinței este amintirea cu dușmănie de Dumnezeu. Îl învi­nuim pe Dumnezeu de toată neputința noastră, de toată anarhia din viețile noastre, de toată nevolnicia lumii, de toată boala și necazul, de toate nenorocirile care ne lovesc, uitând că Dumnezeu n-a mai fost de mult în lumea noastră, în viețile noastre, în sufle­tele noastre, în trupurile noastre, din care am făcut casa spurcăciunilor, a pornografiei, a viciilor celor cu multă patimă. Uităm că noi am stricat pragurile de avertizare pe care înțelepciunea lui Dumnezeu le-a pus în tot și în toate, că am ridicat toate stăvila­rele, ba chiar le-am distrus, căci ni s-a părut nedrept să fim noi, noimea noastră cea fără de Dumnezeu, opriți de la ceva, de la orice. Am uitat că de 200 de ani am folosit liber­tatea, darul cel mai mare de la Dumnezeu, atât împotriva firii cât și împotriva lui Dumnezeu. Că am stricat, am stricat, am stricat! Și-n fața celor stricate, a lumii de­vastate, în loc să ne cuprindă spaima și pă­rerea de rău, ne lăsăm copleșiți de o altă ră­bufnire drăcească, de furia împotriva lui Dumnezeu, de dușmănirea lui Dumnezeu. În starea noastră de adâncă imbecilitate și idioțenie sufletească strigăm: „de ce Doamne? De ce ai făcut asta Doamne?!” uitând că noi am săvârșit nemernicia, că a noastră este pustiirea și dezastrul, fiindcă pe Dumnezeu l-am alungat din sufletul nostru, din trupurile noastre, din familiile noastre, din lucrurile noastre, sălbăticindu-ne pe noi și lumea noastră, dezdumnezeind existența și toată alcătuirea ei. Eul nostru s-a gonflat cu tot vidul dinlăuntrul lui, pe care psihologii îl denumesc trufie, mândire de sine. Toată închipuirea aceasta se preschimbă într-o penibilă egolatrie, forma cea mai de jos, ab­solut mediocră a idolatrizării. Iar când cine­va ori ceva ne amintește totuși că suntem ai lui Dumnezeu, ni se face rușine și-n loc să recunoaștem cu teamă și nădejde că suntem creștini respingem cu fățărnicie din docu­mentele pe care voim să le punem la temelia Europei, adevărul simplu și salvator: că suntem creștini.

Așa s-a conceput ineficien­tul Tratat de la Lisabona, un petic de hâr­tie pe care elitele Europei au refuzat să scrie: „creștini”. Să nu-i supărăm pe frații noștri musulmani și pe frații noștri atei, au șoptit mințile mari ale Europei dezbisericite. Câtă fățărnicie! Atunci s-a schițat planul unei case fără temelie, fără de profunzime, zidită pe nisip. Căci, precum spune Eagleton: „Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there”. „Nu poți afecta fundațiile și apoi să te aștepți ca clădirea să reziste. … Concepțiile noastre despre ade­văr, virtute, identitate, autonomie, sensul asupra istoriei ca fiind armonioasă și coe­rentă, toate au rădăcini teologice profunde. Este fără temei să-ți imaginezi că ele pot fi rupte de aceste rădăcini și să rămână intacte” (T. Eagleton, în op. cit.). Omul acesta nou, fără de Dumnezeu, este un om plat ca și societatea lui, căci, suprafața n-are profun­zime, cum credea Nietzsche. Vidul lumii rămâne vid căci nu-l poate umple „profun­zimea suprafeței”, ne spune același filosof și bioetician creștin. Weber are dreptate să pună concluzia că lumea fără Dumnezeu și deci fără de sensuri este moartă, dar ratează să adauge că este moartă și este fără de sen­suri doar lumea celor pentru care „Dumnezeu este mort”.

Pentru aceștia lu­mea este vidă, moartă, și moartea însăși este fără de sens. Pentru creștini, însă, lumea e plină de sens și moartea este cea mai încăr­cată de sens, cum remarcă același teoretician britanic. Filosoful lumii în care „Dumnezeu a murit” este Nietzsche dar el, nefericitul, a fost victima unei teribile iluzii, autoînșelări. El a confundat lumea însăși și mersul istori­ei universale cu civilizația obosită și nihilistă a modernității, care este doar un fragment de lume și numai un ciclu din marea istorie a omenirii de mâine. „El a sesizat că civilizația este în proces de alungare a divinității în timp ce încă se agăța de valori­le religioase” (ibidem) lăsând să răzbată unei minți lucide concluzia unei „rele credințe”, a unei fariseice credințe, și atunci a pus înfricoșătoarea sa concluzie pentru tot des­tinul omenesc: „Dumnezeu a murit!”. Sentința aceasta era accesibilă și cumva po­trivită pentru peisajul unei civilizații istorice care l-a alungat pe Dumnezeu din miezul ei, dar cine să aibă îndreptățire să se consi­dere pe sine așezat pe scaunul de la margi­nea lumii însăși ca să poată formula aseme­nea sentințe?

Numai un om nebun, un mare paranoic. Nietzsche se mutase ori fusese transmutat de dinamismele secrete ale civilizației moderne pe simbolicul continent Paranoia și o parte a scrierilor lui sunt aido­ma unor Scrisori din Continentul Paranoia (Paul Anghel), mărturiile unei stranii și ab­surde maladii sufletești care a și devenit epidemia lumii moderne și postmoderne. Lumea omului modern și posmodern este una vidată de sens, cu toate ale ei coborâte în ruină, fiindcă cerul ei este unul gol de Dumnezeu. Peste lumea aceasta s-a așternut un ger sufletesc pe care nu-l va pu­tea alunga decât căldura binefăcătoare a unei lumi reîmbisericite, care l-a rechemat pe Dumnezeu în sufletul locuitorilor ei, pe toate căile, cu toată pocăința și nădejdea. Dar căile spre limanul acesta restaurat tre­buie încă cercetate, iar fioroșii gardieni ai porților de scăpare din lumea și din ano­timpul gerului sufletesc trebuie încă studiați ca să știm cum sunt și să putem deosebi chipul lor repetat în numărul uriaș de replicații pe toată întinderea vieții noastre. Ne vom întoarce ca să împlinim lucrarea aceasta pentru cititorii noștri.

NOTE:

1 Cf. Terry Eagleton, Un Unbelieving Age, în: https:// www.commonwealmagazine.org/unbelieving-age, martie, 10, 2014 („As long as there appears to be some immanent sense to things, one can always inquire after the source from which it springs. Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there”).

Sursa: Ziaristi online

Related Posts

3 Responses “Prof. univ. dr. Ilie Bădescu: Era necredinței. „Scrisori din continentul Paranoia””

  1. Adrian says:

    N-ai vrea tu sa te plimbi de unul singur cu prietenii tai imaginari? E pacat ca doar de 200 de ani aruncam gunoaiele religioase la cos…ar fi trebuit dintotdeauna.

  2. ionel says:

    Ateului adrian-
    Orbule te-ntreb pe tine
    Si raspuns gandit iti cer
    Daca soarele nu-l vezi
    Nu e soarele pe cer?

  3. Ioan Rosca says:

    Comentarii faţă de pledoaria domnului Ilie Bădescu

    Nu mă îndoiesc că domnul Bădescu ştie bine că problema filozofică/metafizică a Sensului e complicată de problema cognitivă şi semiotică a modului în care se fabrică sensuri în spaţiul conştiinţei, prin împletirea conceptelor cu instrumentul limbajului, sub presiunea adecvării continue la o realitate schimbătoare. Dimensiunea gnoseologică a întrebării de sens interferează cu cea ontologică, într-un mod pe care eu îl tratez fenomenologic.
    Ne întrebăm cu toţii- mai mult sau mai puţin acut- ce sens are lumea, cosmosul, materia, spaţiul, timpul, entitatea, relaţia, viaţa, omul, civilizaţia, spiritul, credinţa, raţiunea, morala ? Corelat , ar trebui să ne întrebăm – mai mult sau mai puţin acut- ce sens are sensul, cuvîntul, limbajul, conştiinţa? Asta pentru a răspunde şi provocării lui Wittgenstein, nu numai lui Nietzsche. Căci poziţiilor nihiliste sau ateiste (ale absurdului, vidului, non-transcedenţei) li se adaugă cele sceptice sau relativiste privind ambiguitatea şi inconsistenţa limbajului. Nu e- de loc- acelaşi lucru să crezi că nu există un sens transcendent, nimic dincolo de perceptibil, să crezi că transcendentul nu e cognoscibil sau să crezi că nu avem cum cuceri bolta lumii prin concepte, deci că problema nu poate fi pusă de tot.
    Prima mea observaţie e că textul domnul Bădescu, neglijînd problemele metabolismului cognitiv şi fiziologiei comunicaţionale, adică a proceselor de fabricare a sensurilor, lasă loc confuziei, în spatele căreia se poate specula în varii direcţii, sau chiar elucubra ne-verificabil.

    Potenţialul speculativ creat prin ambiguitatea semnalată anterior este exploatat de domnul Bădescu în direcţia propagandei miezoase pentru o civilizaţie europeană bazată pe religia creştină. Raţionamentul e clasic: fără Dumnezeu omul pierde sursele înfloririi sensurilor în grădina conştiinţei sale; lipsit de temelie- cosmosul spiritual se ofileşte; lipsit de energia credinţei- suflul existenţial se stinge; lipsit de speranţa religioasă- omul se întuneca, des- încîntarea aruncîndu-l în vid , pe care îl trăieşte paranoic.
    Sînt de acord cu aceste observaţii, dar nu şi cu faptul că ele ar compune o demonstraţie validă a necesităţii revenirii la religia trecutului. Omul civilizat/spiritualizat are nevoie de sensuri, de cauze, de scopuri, de temeiuri, de ţeluri, de criterii, de înţelesuri, de preferinţe, de valori; legate într-un sistem coerent , inteligibil. Căutînd sursele fiecărui lucru, el ajunge inductiv la întrebarea critică despre rostul ultim, care-l aruncă într-o intensă perplexitate (ce sporeşte o dată cu conştientizarea proceselor de fabricare a conceptelor).
    Cum poate scapa din această capcană , cel care, o dată emancipat de nivelele inferioare ale peşterii din mitul lui Platon, îşi pune problema dacă soarele la care a ajuns după cîteva salturi pe scara aparenţelor nu are şi el un supra-strat germinator, dacă nu e şi el o umbră a altceva, încă nebănuit? Sau care percepe posibilitatea ca acest lanţ de semnificări să fie fără sfîrşit, condamnînd căutarea adevărului ultim la o hăituire rafinată de tip fata morgana (aşa cum, cu elegantă cruzime, susţine Lucian Blaga)… Ideea recursivităţii infinite a proceselor de fabricare a sensurilor poate condamna la nelinişte, sfîrtecare, nefericire… tocmai pe aceia care se străduie mai arzător întru meta-adevăr Avem într-adevăr nevoie de meta-strategii eficace pentru a depăşi acest impas profund, în care căutarea umană se chinuie tot mai penibil, sufocată în complexitate, covîrşită labirintic de reziduurile vechilor căutări. Dar să fie calea propusă de domnul Bădescu, întoarcerea la candoarea dinaintea conştientizării crizei metafizice- singura ieşire?

    Eu sper că nu.
    Căci – pe de o parte, nu cred că o întoarcere de acest gen mai este posibilă. Omul modern nu-şi poate consolida conştiinţa pe aceleaşi temelii cu străbunii săi, pentru că nu mai are aceleaşi materiale de construcţie la dispoziţie, nici aceleaşi preferinţe metodologice, nici aceeaşi libertate a naivităţii. Ar putea încerca o convertire a energiilor spirituale în forme noi, ceea ce poate însemna şi ridicarea unei noi religii, unei mistici adecvate stadiului actual al fiziologiei sale intelectuale. De ce ar fi Dumnezeul din Biblie singurul mod de a bara căderea spre vid?
    Pe de altă parte-nu cred nici că o astfel de întoarcere este de dorit. Dacă admiri troficitatea spiritului creator de sensuri nu ai de ce pleda pentru oprirea proceselor de creaţie a metafizicii. Omul fertil ar trebui să atace cu poftă cele mai delicate/dificile probleme, să îşi asume ca pe o plăcere cultivatoare provocarea de a reîntemeia continuu spaţiul sensurilor sale. Să se joace onest cu plămădirea de forme.
    În fine, eu nu cred că poziţia religioasă conservatoare este un legitim răspuns la problema nevoii de echilibru între vitalitate şi luciditate. Căci justificarea credinţei prin hăul creat de lipsa ei, propusă şi de domnul Bădescu, nu trece testul realităţii. E plină lumea de oameni fără Dumnezeu- care nu sînt nici nefericiţi, nici stupizi, ci şi-au găsit un alt echilibru spiritual- acceptînd un cosmos fără meta-sens sau cu sens ascuns acceptat. Iar dintre credincioşi, prea mulţi cred că toate celelalte religii sînt înşelări şi prea puţini admit că există şi o probabilitate ca să se înşele, asumînd-şi pariul lui Pascal cu smerenia incertitudinii.

    O altă categorie e într-adevăr a celor pe care frămîntarea metafizică neîmplinită îi duce la alienare, nefericire, suferinţă. Dar este durerea produsă de problemă o dovadă a existenţei soluţiei? E de ajuns să-ţi spui că necunoscutul de dincolo de linia la care ai ajuns se numeşte Dumnezeu (şi te determină şi sprijină)… ca să rezolvi tot? Să proclami că ai scăpat de neştiinţă, că ştii ce nu poţi şti, ce nu ştii nici măcar dacă se poate şti? De la Dumnezeu- ca medicaţie a setei de sens prin placebo, la Dumnezeu ca răspuns la o întrebare fără fund şi poate fără sens- e o cale critică. Să declarăm şi chiar simţim că “am găsit”, pentru că nu mai suportăm înfrîngerea, deruta şi neliniştea e posibil, căci ţine de conştiinţă, de psihologie. Dacă însă nu renuţăm la ambiţia/pofta filozofică, trebuie să ne resemnăm la incursiuni limitate în realitate. Dacă avem nevoie de certitudine, de amăgire, de autosugestie, de iluzie, de simulare, de minciună ca să putem continua suportabil, nu e mare lucru de pierdut.

    Eu mai pot doar spera că vor veni şi cei care să găsească un răspuns adecvat, corect şi benefic la problema gestiunii perplexităţii produse de conştientizarea proceselor de fabricare a sensurilor.

    Ioan Roşca 30 Mai 2015

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss