C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Prima conditie a supravietuirii

Spun spaniolii bine când spun ca „omul este stapânul tacerii sale si sclavul cuvântului sau“. Noi, românii, pe de alta parte, avem o alta zicala înteleapta: „vorba multa, saracia omului“. Diferentele de sens nu ne-au împiedicat nici pe unii, nici pe altii sa tragem aceleasi învataminte în privinta proprietatii cuvintelor si a puterii lor extraordinare: ca, bunaoara, folosite abuziv, cuvintele ne joaca feste ori chiar se întorc împotriva noastra. Cu toate acestea, greseli mai facem cu totii. În ce ne priveste, e de ajuns sa ni se spuna o singura data la televizor ca „statul naste criminali în serie“ ca sa ne pomenim ca pe unii dintre noi, superficiali sau creduli, îi paraseste logica bunului-simt, devenind dintr-odata sclavii vorbelor altora. Adica, ai unor aberatii. Caci ce vor pricepe „sclavii“ din acest enunt care, rupt de context, pare înca mai teribil? Nu ca ar fi urgent sa ne punem la punct sistemul judiciar, ca sa nu ne procopsim cu mai multi criminali în serie, ci ca Statul însusi este criminal. Or, ce este Statul fara cetatenii lui? Si cine îi hotaraste destinul, daca nu noi?

Nu vom pretinde, fireste, ca exemplul pe care îl propunem este cel mai nefericit – doar ne-am obisnuit sa auzim aproape zilnic tot felul de ineptii si de exagerari! –, însa el reprezinta, dupa parerea noastra, un caz tipic de comunicare lunecoasa. Iar asemenea „lunecari“, unele intentionate, altele involuntare, sunt inacceptabile pentru ca pot devia receptarea. Ele suna ca un falset pe lânga adevar, surprind mai întâi prin ideile denaturate pe care le propaga, lucreaza apoi în mintea oamenilor, se asociaza cu alte emisii, la fel de perverse, si distrug prin repetitivitate judecati corecte si atasamente naturale. Si se întâmpla deseori, gratie mass-media, ca „Statul“, „tara“, „România“ sa fie facute vinovate de te miri ce, ele fiindu-le oferite cetatenilor ca tinte false tocmai pentru a li se distrage atentia de la fapte de coruptie sau „crime“ comise de politicieni. Evident, si acestea din urma, unele dovedite, altele nu. Nu vom pierde însa ocazia sa observam prin analogie ca, pe acelasi principiu, sau poate din pura ignoranta, ni se induce o alta confuzie grava când este vorba despre reprosuri – între Uniunea Europeana si Comisia Europeana, în defavoarea celei dintâi. Fapt este ca suntem ajutati sa ne lasam înselati: un mecanism lingvistic ultraeficient, de manipulare si intoxicare, ne „calauzeste“ permanent în întelegerea scenariilor derulate în jurnale sau pe micul ecran, ne macina nervii, discernamântul si convingerile, pâna când ajungem sa nu mai stim nici noi în cine sa avem încredere si ce sa credem: cine sunt hotii, cine sunt cei cinstiti, de unde ne paste pericolul, cine si de ce ne tradeaza, cine si pe ce ne vinde, cu cine sa ne aliem, cum sa ne aparam.

Se dovedeste însa ca nu doar cuvintele abuzate, ci mai ales oamenii tânjesc, parca mai mult ca oricând, dupa normalitate. Starea imperturbabila de functionare mediocra, banala, plicticoasa, dar atât de sanatoasa si de necesara, în care ne mentinea parca un soi de termostat sensibil de reglare a ordinei noastre, interioare si exterioare, s-a tulburat. Nimeni n-ar putea preciza când si de ce anume. Dar oricine poate indica fara gres macar o cauza a acestei tulburari: aceasta este politica. Politica inadecvata, cu toate efectele ei imediate sau de durata – de la nemultumiri mocnite la derive sociale, de la pasiuni particulare sau comunitare la dezechilibre globale. Toate sunt iscate si potentate de un individualism atât de înveterat, încât nu numai ca s-a subtiat îngrijorator de mult între noi comunicarea, nu numai ca ne pierdem pe drum cauzele dintotdeauna comune, dar în curând vom pune la îndoiala si sensul convietuirii. Ca dorim, ca jinduim sa ne restabilim normalitatea este un semn bun. Ca aspiratiile noastre, ca oameni si cetateni, suporta, cu toate acestea, o drastica reductie este un mare pericol. Este posibil ca în viitor o astfel de reductie sa ne stinga si apetitul performantelor stiintifice si tehnice, iar odata cu el, o parte din atributele umanitatii. Cât despre managementul sperantei, stim bine ca el nu aduce profit, cu toate ingineriile lui prodigioase, dar, în acelasi timp, nici falimentul nu va fi posibil. Doar exista pe mapamond suficiente institutii de standardizare si de normalizare în toate sensurile, paliative de democratizare a resurselor, justitie specializata pe regiuni si regimuri, forte de ordine si un arsenal de represiune a anormalitatii, sofisticat. Pentru a nu aduce atingere fatadelor democratiei, fiecare suflet revoltat va avea camasa lui de forta. Avem si o strategie pentru situatii imprevizibile, avem chiar mai multe de prevenire a riscurilor de tot felul, iar subtilitatile lor, deja incontrolabile, ne vor cere mereu sa ne investim în proiecte concepute parca anume împotriva noastra. Pe care, culmea, sa le si suportam financiar prin costuri si cu sacrificii uriase. Cu toate acestea, nu este totul pierdut daca începem sa simtim macar din când în când, si macar ca prin ceata, cum ne scurma viscerele setea de însanatosire. Chiar daca vointa noastra este înca prea slaba, iar constiinta ramâne neclara.

Dar sa fi ajuns, oare, omenirea într-o situatie-limita încât sa fie nevoita sa lupte pentru a nu se preda? Ce anume sa o fi dezamagit pâna într-atât încât în visurile ei rele sa nu-si mai doreasca decât un culcus etans, antifonat, securizat, în care sa n-o mai viziteze nici o perspectiva? Sa fi descoperit, oare, tocmai acum, în modernitate, ca normalitatea, în sine, este o mare virtute, superioara imaginatiei nelimitate, irepetabile si visului? Oricum ar fi, astazi, pare hotarâta „sa se normalizeze“. Obsesiile ei cronice sunt cotropite însa, daca nu de setea de bani si de înavutire, de spectrul prabusirilor economice, al migratiei si al somajului, al nedreptatilor si al protestelor sângeroase, al zdruncinarii credintelor, al demolarii miturilor, al disparitiei culturilor, al îngroparii traditiilor, al teatrelor de operatiuni, al pierderilor de vieti omenesti, al mutilarilor teritoriale, al foamei, al suferintei. Pâna si politicienii, pâna si finantistii s-ar parea ca sustin, cel putin verbal, ideea de normalitate, desi contribuie din plin cu anomalii si perversiuni la extirparea ei din corpul social; pâna si politia, pâna si minoritatile sexuale. Putem cita în sensul acesta, la întâmplare, atenti doar la semnalele lor obsesive, câteva dintre miile de declaratii privind diverse aspecte ale asa-zisele procese de normalizare, transmise prin agentiile de presa opiniei publice locale si mondiale: „UE îsi reafirma disponibilitatea de a ajuta Guineea Bissau în procesul de normalizare a situatiei economice si sociale“; „Alegerile în Namibia se desfasoara în normalitate iar politia din Luanda elogiaza civismul cetatenilor“; „Autoritatile de la Chisinau si cele autoproclamate de la Tiraspol au facut primul pas pentru normalizarea relatiilor bilaterale dupa 20 de ani negocieri esuate“; „Marsul normalitatii: «Gay pe strada, curve în Parlament», «nu vrem diversitate, vrem normalitate»“; „Greva generala în Spania, «într-o normalitate totala» pâna acum“; „Conform expertilor de piata, intram în era «noii normalitati» caracterizata prin randamente slabe si o volatilitate ridicata a activelor de risc“ ; „Mona Pivniceru: «Am asteptari de maxima normalitate în relatia cu Traian Basescu»“; „Presedintele SUA Barack Obama a salutat anuntul încheierii supravegherii internationale a independentei Kosovo, calificând-o «etapa istorica» si îndemnând la normalizarea relatiilor sale cu Serbia“ etc., etc. Dar în pofida atâtor intentii si eforturi de normalizare, disputele se agraveaza, violentele cresc, razboaiele se înmultesc. Exista în momentul de fata regiuni si tari ale caror nume contin parca în literele lor detonatoare.

Si, totusi, lasând, sa zicem, la o parte aceste focare, cine are naivitatea sa creada ca viata noastra, privata sau sociala, ar putea sa se normalizeze gratie unor bieti politicieni sau prin interventia fortelor de aparare si securitate? Când anormalitatea este o boala a sufletului, o deruta a spiritului? Când ideile noastre de libertate, de dreptate, de fraternitate sunt atât de relative? Când nimic nu mai conteaza, câta vreme nimic nu dureaza: nici normele democratiei, nici abaterile, nici atât de meschinele idealuri? Când nu mai departe decât noi, românii, de pilda, traim în fiecare zi sub teroarea cuvintelor „hoti“, „violatori“, „criminali“, „securisti“, „puscariabili“, „mafioti“, „traficanti de arme“, iar ele ne produc un sentiment de insecuritate mult mai puternic decât orice strategie pacifista europeana sau globalista ? Când s-a compromis pâna si în scoala ideea de moralitate? Când dascalii nostri continua sa îsi tina orele uitându-se nestingheriti în ochii elevilor lor, în timp ce o colega îsi continua zile la rând greva foamei, la fel de nestingherita de lipsa lor de solidaritate, desi revendicarile ei îi privesc pe toti? Când votul nostru cetatenesc – noi, votantii, fiind de ordinul câtorva milioane –, se topeste de parca nici n-ar fi trecut vreodata prin urnele (de altminteri, greu încercate) ale democratiei, în functie de negotul pe care îl încheie sau nu îl încheie politicienii nostri cu „europenii“ sau cu „americanii“ si de conditiile care ni se impun (tot) „de sus“? Când, între momentul exprimarii votului si prima numaratoare, realitatile se pot bulversa de mai multe ori, pâna când unor lideri politici, precum si unor simpatizanti si votanti li se clarifica situatia juridica de infractori? Însa, la noi, asa se întâmpla îndeobste: o enormitate vine imediat sa o întreaca si sa o escamoteze pe alta, „normalizându-i“ tacit anormalitatea.

Anul trecut, cam în aceeasi perioada, mai exact în 14 octombrie, „El Comercio“, binecunoscutul cotidian peruan – la care, de altfel, a publicat în tineretea sa si Mario Vargas Llosa –, relata ca „Oficiul de Normalizare Preventiva celebreaza Ziua Internationala a Normalizarii“ lansând o tema provocatoare: „Normele internationale creeaza încredere globala“. Nimic mai frumos si, în unele sensuri, foarte adevarat. Numai ca normalitatea profunda, cea de care avem ca de aer nevoie, nu este cuantificabila, comensurabila, convertibila, nu este o valoare de piata, nu se masluieste, nu se arvuneste. Nu se reînnoieste, adica, simultan cu schimbarile si permutarile comerciale si politice; nu înseamna neaparat o garantie pentru reusita. Fizic, psihic, spiritual, ea va ramâne, însa, în esenta, ceea ce întotdeauna a fost si este: prima conditie a supravietuirii si a perpetuarii noastre ca specie.

autor: ANGELA MARTIN

sursa: revistacultura.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss