C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Prea multă rigoare uneori poate strica

De vreo cinci mii de ani, dar mai ales de vreo cinci sute de ani, dar mai ales și mai ales de vreo sută de ani, sîntem beneficiarii privilegiați ai proceselor de optimizare.



Optimizarea ne guvernează soarta și ne crește în mod constant calitatea vieții. De cinci mii de ani încoace, à la longue durée, cum ar zice istoricul, trăim din ce în ce mai bine, sîntem din ce în ce mai sănătoși și mai fericiți și avem din ce în ce mai multe resurse la dispoziție datorită felului în care reușim să ne optimizăm relația cu realitatea.

Optimizarea are nume felurite în domenii felurite. Ba se cheamă rigoare. Ba se cheamă exactitate. Ba se cheamă productivitate.

Matematica, acest limbaj universal al exactității și rigorii și optimizării, domnește peste toate. De acolo se revarsă în știință, sub denumirea de exactitate. De acolo se revarsă în economie, sub denumirea de productivitate. De acolo se revarsă în societate, sub denumirea de rigoare.

Acuma, după ce am ridicat în slăvi rigoarea și productivitatea și exactitatea și optimizarea, o să spun un lucru ce o să vă oripileze pe toți. O să spun că prea multă rigoare strică.

O să mă înjurați pentru această afirmație. O să mă faceți cu ou și cu oțet. O să-mi ziceți în toate felurile. Din comunist și aproximativ și mediocru și kaghebist n-o să mă scoateți. Peste o sută de ani o să-mi dați dreptate. Va fi, ca de obicei, prea tîrziu.

Sînt multiple motivele pentru care consider că prea multă rigoare strică. Unele sunt universale, unele sînt particulare.

O să încep cu cele universale.

În primul rînd, firea noastră umană nu are cum să se desprindă de cele biologice, indiferent cît de mult ne-am strădui noi să devenim niște semizei strălucitori și exacți și mai nemți decît roboții.

Biologia, în toată splendoarea sa de crîncenă optimizare by being red in tooth and claw, este totuși guvernată de o la fel de splendidă aproximativitate.

Algoritmii vieții per ansamblu sînt aproximativi. Codul genetic, indiferent cît de multe filtre de detectare a erorilor are, dă în mod continuu zbîrci și rateuri. De cele mai multe ori, aceste rateuri sînt letale. Însă acele foarte puține cazuri cînd rateurile nu sînt detrimentale, acestea de fapt reprezintă însăși miezul motorului evoluției.

Organismele vii sînt mai adaptate la realitate, prezintă o din ce mai încîntătoare complexitate și o pricepere în a rezista, a supraviețui și a se multiplica întocmai pe baza mutațiilor aleatorii, adică pe baza aproximativității. Dacă am fi riguros exacți în străduința noastră de ființe vii, am da rasol la primul sughiț al Universului.

Nici o splină nu este asemănătoare cu alta. Nici o inimă cu alta. Nici un om cu altul. Nici un organism viu cu altul din aceeași specie. Fiecare este construit pe baza unei apromativități cîrcălite, năclăite, întortocheate, organice. Un pachet întorlocat de mațe și de fluide și de țesuturi care nu respectă un plan exact, ci o sugestie mereu în schimbare.

Inamicul organismului viu nu este moartea, ci perfecțiunea. Robotul. Războaiele viitorului, alea de după Singularitate, vor fi între năclăiții organici și strălucitorii de metal necruțător.

De la biologic la social. În zona economică, prea rigurosul duce la două excese. Excesul monopolului și excesul lipsei de umanitate.

Dacă lași procesele necruțător de optimizante ale economiei fără de control, ele duc în mod inevitabil la o acumulare continuă de resurse de partea celor care au, în detrimentul celor care nu au. Pînă ajungi ca jucătorii dominanți să-i sufoce de maniera cea mai riguroasă și letală pe competitorii mai mici.

Peștele mare înghite pe cel mic. Firma mare pe cea mică. Cine are capital va avea și mai mult, sugînd de capital pe cei cu mai puțini bani. Jocul Monopoly în toată splendoarea sa.

A doua bubă a prea rigurozității și prea productivității este deșertul productiv perfect, lipsit de orice urmă de umanitate.

Dacă duci consecințele optimizării pînă la capăt în economie, vei avea de-a face cu din ce în ce mai multe procese necruțător de streamlined care îți aduc mîncare, îți procesează banii, îți cară produsele, îți spală rufele, îți fac tranzacțiile bancare etc etc.

Adică, pe rînd, vorbim de fast foodurile care sînt moartea pasiunii. De băncile fără de ghișee în care îți faci tu toată treaba la automat. De dronele care împînzesc peisajul viitorului. De impersonalele spălătorii de cartier unde zeci și zeci de mașini automate se învîrt lîngă clienții care privesc în gol. De algoritmii automați de tranzacții bursiere care procesează milioane de tranzacții pe secundă.

Dincolo de monopol și de dezumanizare, ai și alte riscuri. Riscurile accidentelor. Bursa a sughițat de cîteva ori în ultimele decenii din cauza algoritmilor automați, inuman de rapizi. Mai recent, am fost martorii mașinilor fără de șofer care deja au omorît niște pietoni, de cît de multă optimizare au avut înglobată în ele.

Nu mai vorbim de toate locurile de muncă pierdute în această societate a viitorului în care, rînd pe rînd, tot ce se cheamă muncă repetitivă e preluată de roboți. Casiere vînzătoare lucrători la ghișeu, mai apoi, urcînd încet-încet scara complexității profesionale, contabili avocați doctori și toate celelalte profesii ce pot fi algoritmizate.

Ce facem cu hoardele de oameni care nu sînt suficient de perfecți, complecși, necruțător de inteligenți pentru a rezista asediului competitiv al algoritmilor? Îi băgăm în lagăre de supraviețuire, ca în filmul Elysium, în timp ce deținătorii monopolului de perfecțiune se retrag în coloniile orbitale?

Rîdeți voi rîdeți, ziceți că e o prostie de science fiction. Dar viitorul bate deja la ușă în această privință.

Tot în zona socialului, avem pericolul războiului prea perfect. Evident, cel mai mare pericol. Dronele sînt un prim pas spre ceea ce urmează să se întîmple în acest secol. Cînd vor prelua roboții frîiele războiului? Cînd va plesni și acest capăt de Singularitate?

Tot în zona socialului general, avem pericolul prea marii rigurozități în actul de justiție.

Știu: o să mă acuzați că țin cu penalii și că vreau să-l scap pe Dragnea. Vai de capul vostru de amărîți. Toată filosofia judiciară se bazează pe aplicarea spiritului legii în funcție de context.

Judecătorul, atunci cînd judecă, nu aplică un monstruos de exact algoritm penal. Ci ia legea în mînă și judecă în funcție de context, de circumstanțe. Legea îi permite asta. Mai mult, legea îl obligă să țină cont de context. Dacă aplici legea prea riguros, ieși din înțelepciunea umanității sistemului judiciar și dai fie în nepricepere, fie direct în abuz și în stat torționar.

Am trecut pe rînd în revistă pericolele prea rigurozității de la cel mai foarte general și filosofic nivel, cel al biologicului, pînă spre cele general sociale, ce țin de economie, științele războiului, justiție.

Suficiente motive să privim cu un pic de circumspecție căutarea perfecțiunii. Prea perfectul, inamicul ființelor vii.

Să discutăm un pic și despre cele particulare. Despre cele ce țin de România.

Trăim în Balcani. Asta ne ocupă toată viața. Acești Balcani cîrcăliți și murdari și aproximativi și jegoși, cel puțin în comparație cu rigoarea strălucită a Occidentului după care întoarcem mulți dintre noi capul cu jind.

De cînd s-a prăvălit modernitatea peste lume, de vreo două sute, trei sute, cinci sute de ani încoace, România tot se plînge că nu este la fel de productivă și de riguroasă ca restul zonei din care vrea să facă parte. Civilizația occidentală, moștenitoarea civilizației greco-romano-iudeice.

Se plînge pe bună dreptate. Țara lui “las-o mă că merge și așa”. Țara consilierului neamț al lui Carol I care s-a decis indignat să se întoarcă înapoi acasă la el în Nemția, căci “prea multă p… mă-tii, Majestate”. Tot ne străduim să recuperăm din handicapul de modernitate, de complexitate, de productivitate și de rigoare socială.

Și totuși, trăim în Balcani. În acei Balcani care, de ceva timp încoace, devin o alternativă viabilă de filosofie de viață față de strădania intensă, dezumanizantă a continuei curse contra-cronometru pe care o trăiesc cei din țările riguroase, exacte, productive.

De la un punct încolo, prea multă strădanie și prea multe resurse și prea mult efort și prea multă zbatere de a avea și a produce sînt contraproductive. The rat race care, la sfîrșitul vieții, te lasă secătuit și gol și stors și folosit. “Și asta a fost tot?”

În timpul ăsta, Balcanii lenți și leneși și cu mai puține resurse au o pricepere suboptimală, dar înțeleaptă în suboptimalitatea lor, de a se mulțumi cu mai puțin, avînd timp să aibă grijă și de copii și să se vadă și cu neamurile vecinii prietenii și să stea la o tacla și la un slow food și la un taifas și la o siestă.

Da, știu: groaznic de aproximativ, de o moralitate îndoielnică, ciuma lentorii și a siestei.

Dar nu știu cum Dumnezeu se face că de ceva timp prin revistele de life style pentru tefeliștii productivi modelul balcanic de hrană este ridicat în slăvi. Viața lentă mediteraneeană este ridicată în slăvi.

Stilul de viață mediteraneean e ridicat în slăvi de “oamenii de știință britanici” ca fiind cel ce asigură cea mai bună calitate a vieții, împletirea necesară de activitate, dar și de repaos, de timp pentru familie, de textură socială ce duce la o viață lungă și fericită.

Ai dracu’ greci, muncesc de le sar capacele, dar au și timp să stea la un uzo și la o țigară și la o măslină cu prietenii și trăiesc mult și bine și parcă mi se par cel puțin la fel de fericiți ca hiper-productivii de americani, nemți francezi și alți hiper-productivi ai lumii care se spetesc toată ziulica, toată viețișoara.

Bun. Să lăsăm Balcanii. Un model absolut nesănătos de viață pe bază de siestă. Să ne ferim de ispita vieții molcome din Grecia Macedonia Italia Spania și să ne dorim să trudim sănătos, consecvent, pe altarul capitalismului fără de răgaz și fără de timpi morți. Optimizare eficiență productivitate ein zwei drei.

Buuunn… Ein Zwei drei. În contextul în care România nu are de nici unele din punct de vedere al competiției globale. Nici capital – îndeosebi capital nu are. Nici tehnologie – și nimeni nu ți-o dă pe gratis. Nici pricepere – aici la educație stăm din ce în ce mai varză, cu micile excepții din zona IT.

Buuun. În acest context, facem ein zwei drei într-o logică din ce în ce mai de lohn. Actorii lor și caii noștri. Banii lor, tehnologia lor și forța noastră de muncă ieftină. Și, evident, plus valoarea care se duce absolut necesar și absolut la întîmplare fix în paradisurile fiscale.

Ce, credeți că distinșii capitaliști vin aici cu banul și tehnologia că nu mai pot ei de dragul nostru și de fericirea noastră?

Da, da. Cum să nu. Dream on, dragii mei tefelei.

Vin aici să aplice riguroasa, necruțătoarea logică a eficienței capitaliste de tip monopolist. A economiei “naturale” care spune “cine are va primi, cine n-are i se va lua”. Legea “naturală” a creșterii concentrării economice, cînd cel mare îl scoate de pe piață pe cel mic și cel cu bani vine de la centru și definește relațiile economice în periferia aproximativă.

Credeți că vreodată periferia s-a dezvoltat așa, pur și simplu, fără zbatere și fără rezistență?

Ho ho ho. Naivilor. Periferia americană s-a dezvoltat doar după ce au luat armele în mîini, au aruncat ceaiul în mare și au gonit exploatatorii de britanici. Taman ce-am sărbătorit zilele trecute asta, ca o demnă colonie ce sîntem.

După aia, americanii au instituit protecționismul vreo sută de ani, să nu care cumva să vie alții să-i călărească economic. Și cînd au devenit suficient de puternici, apoi au schimbat placa, au devenit expansioniști și au pornit să-i călărească ei pe alții, în numele celor mai nobile idealuri și valori umaniste.

Coreenii la fel și-au construit economia. Protecționism urmat de extindere economică agresivă. Japonezii la fel. Mai recent, chinezii la fel. Acuma, încet încet, pas cu pas, polonezii și ungurii au ajuns și ei la aceeași concluzie și încearcă să aplice aceeași strategie economică.

Ia căutați voi “Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective” a economistului Ha-Joon Chang. Numele lui sună a sud-coreean, căci chiar aia și e de neam. Dar are studiile făcute la Cambridge, unde de altminteri chiar și predă în prezent. Ca să nu spunem că a lucrat prin tot soiul de instituții imperialist-capitaliste, cum ar fi bunăoară la Banca Mondială, acest bastion al globalismului care trebuie să optimizeze necruțător întreaga lume.

Și știți ce spune nenea ăsta economistul? Fix ce v-am zis eu mai sus. Cei care au reușit au făcut-o schimbînd mereu regulile jocului, în funcție de care parte a norocului economic ești.

Cînd ești mic și prost și la început, nu-ți convine presiunea globalizării, căci dacă ai accepta-o, te-ar strivi.

Și atunci, dacă ai suficientă îndrăzneală și suficientă claritate a interesului tău național, vii și spui: regulile jocului trebuie să țină cu mine. Și le impui. Și le respecți. Și forțezi rechinii mari ai capitalului venit de la centru să joace cum vrei tu, căci altminteri n-au ce căuta la tine în ograda ta națională.

Apoi, pe măsură ce crești și devii și tu un rechinaș, schimbi regulile jocului din nou și începi să preamărești beneficiile globalizării și să spui că globalizarea e necesară și că ăia mici și proști și la început trebuie să accepte pilula amară a relației centru-periferie. Căci acum îți convine să te duci peste ei și să nu-i lași să crească, să devină competitori.

La început te folosești de scară, să urci treptele complexității economice și ale productivității și ale acumulării de resurse și de capital. Cînd te-ai ajuns și ai urcat suficient, atunci prima grijă este să tragi scara după tine, să nu lași fraierii ceilalți să facă ce-ai făcut tu. Că nu-ți mai convine.

V-am spus: depinde de care parte a norocului ești.

România, în momentul de față, este de partea proastă a norocului economic. N-are nici capital. N-are nici tehnologie. Are doar forță de muncă ieftină. Și stă ca proasta și acceptă regulile jocului impuse de alții, care, în priceperea lor istorică, îi trag scara să nu urce și ea.

Mai mult de-atît. Nu numai că îi trag scara să nu urce. În plus, cu un tupeu care ar fi delicios, dacă n-am fi români și n-am suferi de pe urma lui, mai au și îndrăzneala să vină să ne explice ritos ce bine e să fim proști în continuare și să jucăm după regulile impuse de ei.

Să nu care cumva să facem ca nasoii de naționaliști de unguri sau de polonezi, care încearcă și ei să impună regulile jocului. Nu nu nu. Nu. Noi trebuie să fim elevi silitori, să ascultăm de Mam’ Mare și de tanti Mița și de Mamițica, de coana Germanie și de unchiu Sam și să deschidem larg picioarele economice, să fim penetrați de binefacerile relației centru – periferie.

Să nu care cumva să fim elevi răi, ca nasoii de unguri și de polonezi. Nu nu nu. Lasă, dați-ne gazele, că știm noi ce să facem cu ele. Lasă, n-aveți voi ce face cu industria și cu economia, că sînteți corupți și furați, mama voastră de corupți. Lasă, mai bine privatizați, că e mai bine să vină înțelepții cu bani de peste hotare. Că ei evident că știu mai bine să fie mai eficienți, mai productivi, să creeze mai multă plus-valoare, nu ca loazele balcanice de români aproximativi și proști și leneși.

Da da. Cum să nu. Creează mai multă plus-valoare. Cum să nu. Care merge toată în paradisurile fiscale. Că multinaționalele or fi proaste să lase profitul aici, la aproximativii ăștia de români fraieri și jegoși. Da da. Cum să nu.

Acceptarea jocului prea rigorii și prea optimizării, dacă nu este controlat în funcție de interesul național românesc, ne ține pur și simplu în capcana lumii a doua, un atelier de producție eftin, cu salarii eftine.

Joc pe care coreenii și japonezii și chinezii l-au acceptat inițial. Dar apoi, încet-încet, pas cu pas, au strîns șurubul și i-au forțat pe cei care au venit acolo să accepte schimbarea regulilor jocului, în așa fel încît să fie convenabile îndeosebi nativilor, nu globaliștilor.

Exact ce au început de ceva timp să facă polonezii și ungurii, dînd cu tifla lu’ Mamițica de coana Europa.

Exact ce coana Europa e disperată să nu facă și aproximativii de români. Drept pentru care protejează cu disperare varii cozi de topor locale, de-alde Băsescu și Iohannis, inclusiv sistemul justițiaro-represiv din jurul lor, să țină românii în logica atelierului eftin de producție.

Vrem Schengen? Nu, căci portul Constanța ar beneficia și ar deveni un competitor. Dacă ne dați nouă, olandezilor, portul Constanța, vă lăsăm. Altminterea, ia mai stați dracului în aproximitativitatea voastră locală acolo, că nu aveți voi nas de Schengen.

Aveți gaze? Dați-le încoace, că vă ajută noi să faceți bani din ele. Vi le gestionăm noi mai bine. Știm noi mai bine unde trebuie vîndute și cîte sînt și ce redevențe să primiți pe ele.

Vreți să dezvoltați industria? În nici un caz, căci e ajutor de stat și e o chestie penală și îngrozitoare și care contravine logicii concurenței juste și perfecte.

Doar noi avem voie să subvenționăm industriile noastre naționale, în rest ce faceți voi acolo nu e voie. Dreptatea și subvențiile nu sînt pentru căței, doar pentru dulăii ăia mari și cu bani mulți și care, pentru că au bani mulți, doar ei au dreptul să spună ce e bine și ce e rău pe lumea asta.

Ați înțeles? Rigoarea și exactitatea și optimizarea sînt instrumente care, cît timp sînt în mîinile riguroșilor de la centru, ne țin în stadiu de periferie subdezvoltată.

Pe vremuri, acum vreo două sute de ani, Austria a luat Oltenia de la turci să o gestioneze ea. N-au rezistat decît vreo cîțiva ani – o picătură în imensitatea istoriei.

De ce? Oltenii s-au dovedit atît de rezistenți la colonizarea austriacă prin intermediul lipsei de organizare și de administrare încît austriecii și-au pus mîinile în cap cînd și-au dat seama că nu pot extrage plus-valoarea. Căci a dracu’ plus-valoare locală nu voia să stea locului, să fie extrasă prin penetrare.

Mama lor de olteni enervanți, n-ar sta locului o clipă. Se foiesc și se fîșnesc și se tirează. Cum încercau austriecii să pună mîna pe olteni, să le ia vaca calul fonciirea și ce mai era de luat, olteanul nostru își băga picioarele în ea de complexitate și de optimizare și de exactitate și-și lua vaca calul și banii pe care nu voia să-i dea la fonciire și fugea în codru,

unde nici complexitate și asfalt nu erau, dar nici austrieci care să-ți ia banul să-l ducă în paradisurile fiscale de pe vremea aia, la imperiu la ei la Vienna, să mai construiască încă un palat arogant cu banii fraierilor de aproximativi de olteni.

Iată un exemplu de rezistență la exploatare prin intermediul respingerii sistematice a rigurozității.

Nu e singurul astfel de exemplu. Nu doar în România întîlnim așa ceva. Nu doar în economie.

Tot ce este conflict asimetric beneficiază de pe urma respingerii confruntării cu resurse complexe și forțării adversarului să vină pe terenul tău, la o mangleală aproximativă, low tech.

În termeni de specialitate se cheamă război de guerilla și e practicat de cînd lumea și pămîntul.

Ăla micu și slabu și care n-are rachete și tancuri și multe multe resurse abandonează oazele de complexitate, își ia pușca vaca femeia copiii și eventual aruncătorul antigrenadă și fuge în munți, acolo unde nici complexitate, dar nici teren prielnic pentru ăla mare și puternic nu e.

Au făcut-o grecii cu turcii, sute de ani. Apoi tot grecii au făcut-o cu nemții în cel de-al doilea război mondial. Tot în al doilea război mondial, chinezii cu japonezii. Apoi, în anii ’60, vietnamezii cu americanii.

Apoi, de departe exemplul paradigmatic al războiului de guerilla, exemplu de manual, afganii. Pe rînd, timp de cel puțin două sute de ani, cu strălucitorii de britanici, cu strălucitorii de ruși, cu strălucitorii de americani.

Trei imperii care, în marea lor pricepere și putirință, au fost în stare să obțină victoriile inițiale, să cucerească fără mare bătaie de cap orașele și locurile drepte, plate. Dar apoi s-au chinuit amarnic să și pună mîna fizic pe nasoii de afgani care fugiseră din orașe și din cîmpii, pe unde merge ușor tancul, și care îi tocau sistematic în munți. Niște olteni enervanți, mama lor de afgani fîșneți.

Cimitirul imperiilor, așa îi zice Afghanistanului. Pentru că afganii n-au fost de acord să accepte condițiile de luptă propuse de ăia mari și puternici și au zis “Nope, nu luptăm unde și cum vreți voi. Că doar n-om fi proști să ne striviți ca pe viermi. Luptăm unde și cum vrei noi”.

Și au luptat. Și au cîștigat. Și în fața sovieticilor. Și în fața americanilor. Cele două mari imperii ale vremii.

Adică au respins rigoarea și exactitatea și optimizarea. Rigoarea științei războiului și a high tech-ului militar american ori rusesc. Exactitatea rachetelor și tancurilor și întreg tăvălugului de cunoaștere generat de priceperea imperială. Optimizarea logisticii militare.

Și au ales calea low techului. A căratului cu măgarul și cu cîrca pe poteci abrupte de munte. A dormitului în peșteri. A folositului tehnicii low tech pentru distrus tehnică high tech. Nu continui, că s-au scris biblioteci întregi în acest sens.

Cu aceeași opțiune se confruntă și România azi, evident în termeni de pace, în termeni economici.

Accepți rigoarea și exactitatea economică și optimizarea necruțătoare? Înseamnă că accepți regulile jocului impuse de cel care n-are nici un interes ca tu să cîștigi.

Dacă tu, țară mică și cu resurse financiare și tehnologice limitate, vrei să faci un pic de cheag pe termen mediu și lung, nu uita că trebuie la un moment dat să ai curajul să impui regulile jocului economic în așa fel încît să-ți fie ție convenabile, nu celui care de-abia așteaptă să externalizeze profitul în paradisurile fiscale.

Pentru asta trebuie să adopți o filosofie de guerilla, o strategie economică de respingere a tarelui și avantajului celuilalt și de impunere a tarelui și avantajului tău.

Exact ce fac ungurii și polonezii acum.

Exact ceea ce cozile noastre de topor din România se străduie să împiedice. Toți români neaoși unul și unul. Cioloș și Iohannis și alți de-ăștia de te doare capul de cît de mult pot ține cu țara.

Autor: Mirel Palada

Sursa: Mirel Palada 

Related Posts

One Response “Prea multă rigoare uneori poate strica”

  1. Gina says:

    si … s-au intors austriecii ca sa-si definitiveze opera, defriseze padurile, preia petrolul, gazele, bancile, asigurarile, americanii sa-si monteze scutul, Soros sa “deschida societatea” prin implanturi de Ong-uri, altii de pe mapapond sa ia ce-a mai ramas: apa, hidrocentrale, companii de interes strategic, terenuri, creiere, meseriasi, profesionisti. Rusii au pregatit batalioane, hipersonice. Acum … ne paste potopul, eterna poveste. Podul de piatra, s-a daramat. A venit apa si l-a luat. Vom face altul pe mal in jos. Altul mai trainic si mai frumos. Mai putin riguros. Oleaca mai flexibil.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss