Se răsucește puțin spre dreapta Lenin în muzeu! Acesta este astăzi „revoluționarul de profesie” invocat de el în urmă cu un secol, așa a ajuns, în halul ăsta! Pe atunci, văzând că masele, acceptând „sistemul”, sunt cel puțin rezervate în a lupta pentru „minunata lume nouă” promisă de comunism, fără națiuni și patrii, Lenin a ajuns la concluzia că popoarele nu vor înfăptui niciodată prin ele însele revoluția proletară mondială și, prin urmare, vor trebui conduse de câte o mână de aleși – „revoluționarii de profesie”, – care vor trebui să aducă „Lumea nouă”.
Aceeași tehnică, aceeași strategie este utilizată și aplicată astăzi prin intermediul școlilor sorosiste, care fabrică pe bandă rulantă noi „revoluționari de profesie”, oameni liberi și frumoși, spirite libere și universale, adepți ai stupidei lipse de prejudecăți, ai dezinhibării totale și acceptării necondiționate a noului, spre o perfectă și idilică lume nouă, fără frontiere, fără națiuni, fără tradiții, fără „preconcepții”, în care oamenii doar să se iubească și să fie fericiți, Lumea nouă.
Ideea lui Lenin a fost că masele imobile aveau nevoie de un corp de „perceptori” ai revoluției care să le insufle ardoarea necesară, prin orice mijloace. „Niciodată în istorie – scria Lenin în mica sa lucrare «Ce-i de făcut?» (1902) – o clasă nu a învins atâta vreme cât nu a dat naștere unor lideri politici capabili să organizeze mișcarea și să o dirijeze”.
Iar cei care dirijează astăzi noua revoluție, civică, sexuală, democratică și cum mai vreți să o numiți, sunt noii „perceptori” care, de sus în jos, insuflă poporului ardoarea către „societăți deschise”, „toleranță” față de orice, „minte deschisă”, dar mai ales spre internaționalism și un model cultural unic, cel multicultural, deja eșuat.
În fundamentarea noii caste de „membri anonimi ai dictaturii colective” și organizarea partidului bolșevicilor, Lenin s-a inspirat din «Catehismul lui Neceaev» (1869). Principiile sale vor deveni „îndreptarul” de muncă și viață al „oamenilor noi” comuniști. Lucrarea definește „revoluționarul de profesie” astfel: „Revoluționarul este un om predestinat. El nu are interese personale, treburi private, sentimente, legături particulare, proprietate; el nu are nici măcar nume. Totul la el e absorbit de un singur interes, mai presus de toate celelalte, de un singur gând, de o singură pasiune: revoluția (…). El a rupt orice legătură cu ordinea publică, cu lumea civilizată în ansamblul ei, cu toate legile, convențiile sociale și regulile morale ale acestei lumi”.
Acesta era cel de atunci, iar cel din prezent, asemenea: nu respectă ordinea publică, respinge „convențiile sociale și regulile morale”.
Revoluționarul de profesie de atunci se va fi dovedit un om certat pe viață și pe moarte cu lumea veche, pe care vrea, nu să o înlocuiască, ci să o extermine, pentru un viitor pe care nu poate și nu vrea să îl definească prea bine, pentru că nu vrea și nu poate să manifeste prejudecăți. Cel mai important este ca acest viitor să se construiască în jurul său și al celor ca el.
Singur și stingher în rândul poporului cu „moravuri învechite”, revoluționarul de profesie realizează paradoxul de a-și închipui că își duce așa-zisa luptă „în numele poporului”, fără a se confunda vreodată cu el, ba dimpotrivă. Ca deținători ai adevărului cel nou, și absolut, deși neverificat, principala sarcină pe care declarau ei că și-o asumaseră era „educația revoluționară a maselor”.
Poporul nu știe mai bine, poporul acceptă conducerea clasei burgheze, corupte și asupritoare, acceptă să meargă la război pentru ideile de „națiune” și „patrie”, masele sunt manipulate cu ajutorul lui Dumnezeu, al religie, un „opium pentru popor”. Pe când el, revoluționarul, doar el printre atât de mulți, știe că burghezia și moșierimea, clasa conducătoare, trebuiesc înlăturate ca relicve ale vechii lumi, „națiunea” și „patria” sunt noțiuni perimate ce vor fi înlocuite de universalitatea și fraternitatea proletarilor individuali, uniți, din toată lumea, iar religia va fi înlocuit de cugetarea liberă, iar Dumnezeu…. e preferabil să moară.
Paralelismul merge mai departe: altfel formulate, acestea sunt ideile generale ale „revoluționarului de profesie” de astăzi, progresist, care vrea schimbarea continuă, numulțumit de sisteme, de structuri, de diferențele dintre oameni, de clasa politică, de frontiere, de preoți, de tot ce vine din trecut și nu se încadrează viziunii sale sumare asupra viitorului.
Depărtarea de popor de la bun început va fi cea care îi va transforma apoi, după victoria revoluției, pe „revoluționarii de profesie” din trecut, deveniți conducători comuniști, într-o castă situată deasupra obiceiurilor și uzanțelor celor pe care declarau că-i reprezintă. Pentru că „revoluționarul de profesie” de atunci și de astăzi nu are alt judecător decât el însuși și pe cel ca el. Ajuns la putere, va fi la fel de antidemocratic ca și cel pe care l-a eliminat, ba chiar tiranic, doar că lui nu i se mai aplică aceleași criterii ale despotismului din trecut, pentru că ele au dispărut, odată cu vechea societate.
În România, „revoluționarul de profesie” de astăzi este „de dreapta”, prin forța împrejurărilor istorice. „Dreapta” este cea internaționalistă și progresisistă, care acceptă necondiționat intervenția și stăpânirea capitalului străin, iar liderii, ca și electoratul său „corporatist”, are astăzi farul călăuzitor către Bruxelles, și nu Moscova, iar „modelul Uniunii Sovietice” este astăzi înlocuit de „o țară ca afară”. În vreme ce stânga, apropiată de electoratul său conservator, poporul imobil, rezistent la „schimbare”, pe care jură acum că îl respectă, are atitudini anticorporatiste deschise, declară că va lupta pentru capitalul autohton și va avea puncte de vedere proprii la Bruxelles, la fel ca alte regimuri conservatoare din Europa (Polonia sau Ungaria).
În acest context își desfășoară activitatea, militantismul și lupta „revoluționarul de profesie”, idiotul util, rebelul fără cauză reală, alta decât rebeliunea însăși. El e nemulțumit de popor, de țară, de clasa conducătoare coruptă și asupritoare, de sisteme, de structuri, și câteodată de faptul că oamenii poartă haine, nu se îmbrățișează pe străzi sau nu rămân nemișcați. Vrea să revoluționeze orice, dacă asta i-ar aduce vreo importanță…
Scoate-ți pantalonii și dă jos guvernul!
Iată-l! Acesta este „revoluționarul de profesie” de astăzi și, în ciuda înfățișării sale deloc glorioase, mulți țin să ne asigure că reprezintă „minunata lume nouă” de mâine. El poate să organizeze cu același patos și avânt revoluționar, astăzi un eveniment precum „fără pantaloni în metrou”, mai târziu un amplu miting pentru demiterea guvernului, și doar peste câteva săptămâni o manifestare precum „îmbrăţişează un om în faţa Teatrului Naţional”, apoi „rămâi nemişcat pentru un minut în Piaţa Romană”, și peste puțin timp „priveşte în ochi un străin, vreme de cinci minute, în Parcul Izvor”, dar apoi va lupta din nou împotriva lumii vechi, provocând întreaga societate să lupte împotriva corupției, să răstoarne guvernul, să întemnițeze, să facă justiție, să blameze votul majorității, să facă revoluție, cu alte cuvinte. Ce face zilele astea este să deturneze extravagant, ca de obicei, o nemulțumire populară cauzată de o viitoare ordonanță care ar elibera sau disculpa politicieni infractori, către întreaga țară, către modul în care se votează.
Potrivit presei, care a ajuns să-l elogieze, același Florin Bădiță a organizat evenimentul cu scoaterea pantalonilor în metrou, dar și manifestațiile din a treia zi de după Colectiv. A reprezentat „scânteia manifestațiilor de la Colectiv care au dus la căderea lui Victor Ponta”. Apoi este la originea manifestațiilor împotriva ipoteticelor ordonanțe de urgență care ar grația politicienii corupți.
O ultimă paralelă istorică: cu excepția câtorva luni de lucru la observatorul astronomic din Tbilisi, Stalin nu a făcut în întreaga sa viață vreo altă muncă decat cea de „revoluționar”. Lenin, Troțki, Dzerjinski, Sverdlov, Molotov, Kaganovici, Kalinin, Vorosilov, Kamenev, Hrușciov, toți cei care s-au aflat în fruntea Revoluției comuniste, nu au avut alte calificări atestate, nu prestaseră vreo activitate stabilă, calificată, pentru care să fi fost retribuiți.
Cât despre „revoluționarul de profesie” de astăzi, „el se bucură de reputația unui IT-ist, dar conform profilului său pe Linkedin nu este IT-ist, pentru că a urmat doar cursuri de psihologie la universitatea Titu Maiorescu. El își mai trece în CV studii la ”universitățile” Cros (http://cros.ro/universitate/) și Draper (http://www.draperuniversity.com/), care nu sunt de fapt universități, sau măcar școli, ci niște traininguri fără nici o acreditare academică, în domeniul startupurilor IT și new media”.
«Catehismul revoluţionarului», de Neceaev Serghei (1869)
Atitudinea revoluţionarului faţă de el însuşi:
1. Revoluţionarul e un om condamnat dinainte: el nu are nici interese personale, nici afaceri, nici sentimente sau ataşamente, nici proprietate, nici măcar nume. Totul în el este absorbit de un singur interes, o singură gândire, o singură pasiune – Revoluţia.
2. În adâncul lui, nu doar prin vorbe ci şi în practică, el a rupt orice legătură cu ordinea publică şi cu lumea civilizată, cu orice lege, orice convenţie şi condiţie acceptată, şi de asemenea cu orice morală. Cât priveşte această lume civilizată, el este duşmanul ei implacabil, şi dacă totuşi continuă să trăiască în ea este numai pentru a o distruge în întregime.
3. Revoluţionarul dispreţuieşte orice doctrinarism, a renunţat la ştiinţa pacifistă, pe care o lasă pe seama generaţiilor viitoare. El nu cunoaşte decât o singură ştiinţă – cea a distrugerii. Pentru acest scop şi numai pentru el studiază mecanica, fizica, poate medicina, numai în acest scop studiază zi şi noapte ştiinţa vie a oamenilor, a caracterelor, a situaţiilor, şi toate modalităţile ordinii sociale aşa cum există ea în diferitele clase ale umanităţii. Cât despre scopul său, nu-l are decât pe acesta: distrugerea cea mai rapidă şi mai sigură a acestei ordini abjecte.
4. El dispreţuieşte opinia publică. Dispreţuieşte şi urăşte în toate formele şi manifestările ei moralitatea socială actuală. În ochii lui nu este moral decât ceea ce contribuie la triumful Revoluţiei; tot ce-l împiedică este imoral.
5. Revoluţionarul este un om condamnat dinainte. Implacabil faţă de Stat şi faţă de tot ce reprezintă societatea, el nu trebuie să se aştepte la nici un fel de milă din partea acestei societăţi. Între ea şi el se desfăşoară un război neîncetat fără reconciliere posibilă, un război deschis sau secret, însă dus până la moarte. Trebuie să fie în fiecare zi pregătit să moară. Trebuie să se obişnuiască să suporte torturile.
6. Sever cu el însuşi, trebuie să fie aşa şi cu ceilalţi. Orice sentiment tandru şi moleşitor de paternitate, de prietenie, de dragoste, de recunoştinţă şi chiar de onoare trebuie înăbuşit în el de o unică şi rece pasiune, cea revoluţionară. Pentru el nu există decât o singură voluptate, o singură consolare, recompensă sau satisfacţie – succesul Revoluţiei. Zi şi noapte, el nu trebuie să aibă decât un gând, un scop – distrugerea cea mai implacabilă. Lucrând cu răceală şi fără odihnă pentru ţelul acesta, el trebuie să fie gata să piară el însuşi, şi să facă să piară de mâna lui tot ce împiedică această împlinire.
7. Caracterul adevăratului revoluţionar exclude orice romantism, orice sensibilitate, orice entuziasm sau elan. El exclude chiar ura şi răzbunarea personală. Pasiunea revoluţionară devenind de acum a doua sa natură, el trebuie să se sprijine pe calculul cel mai rece. Peste tot şi întotdeauna, trebuie să întrupeze nu ceea ce-l îndeamnă să facă sentimentele lui personale, ci ceea ce-i prescrie interesul revoluţiei.
Atitudinea revoluţionarului faţă de camarazii săi
8. Revoluţionarul nu poate preţui şi trata ca prieten decât pe acela care a făcut cu adevărat dovada unei activităţi revoluţionare egale cu a sa. Măsura prieteniei, a devotamentului şi a altor însuşiri faţă de un camarad e determinată exclusiv de gradul de utilitate al acestuia din punctul de vedere al efectelor practice ale revoluţiei distrugătoare.
9. Nu mai trebuie să insistăm asupra solidarităţii revoluţionarilor între ei. În această solidaritate rezidă întreaga forţă a acţiunii revoluţionare. Camarazii revoluţionari care posedă în acelaşi grad pasiunea revoluţionară trebuie pe cât posibil să discute în comun şi să hotărască în unanimitate toate chestiunile importante. Însă în ce priveşte executarea planului conceput, fiecare trebuie să lucreze singur la realizarea acţiunii de nimicire, recurgând la sfaturile şi la ajutorul camarazilor săi doar în cazul în care lucrul acesta ar fi indispensabil pentru succesul acţiunii.
10. Fiecare camarad trebuie să aibă sub controlul său mai mulţi revoluţionari de categoria a doua sau a treia, altfel spus pe jumătate iniţiaţi. Trebuie să-i considere ca făcând parte din capitalul revoluţionar pus la dispoziţia sa. Va cheltui cu chibzuinţă partea de capital ce-i este atribuită, căutând totdeauna să tragă din ea profitul cel mai mare. Trebuie să fie retribuit pentru triumful cauzei revoluţionare, un capital de care nu va putea dispune fără consimţământul întregii confrerii a iniţiaţilor.
11. Când unui camarad i se întâmplă o nenorocire, iar revoluţionarul trebuie să decidă dacă trebuie sau nu să-i vină în ajutor, el va trebui să nu ţină cont de sentimente personale, ci numai de interesul cauzei revoluţionare. Astfel, va trebui să cântărească pe de o parte utilitatea pe care o prezintă camaradul respectiv, şi pe de altă parte cheltuiala de forţe revoluţionare necesare pentru a-l salva; va lua hotărârea în consecinţă.
Atitudinea revoluţionarului faţă de societate
12. Admiterea unui membru nou, al cărui zel nu s-ar manifesta decât în vorbe şi nu în acţiune, nu poate fi votată decât în unanimitate.
13. Revoluţionarul nu pătrunde în sferele Statului, ale castelor şi ale societăţii zise civilizate, şi nu trăieşte acolo, decât cu scopul distrugerii lor pe cât de totală pe atât de rapidă. Nu e un adevărat revoluţionar dacă regretă ceva din această lume, dacă situaţia şi relaţiile unui om aparţinând acestei lumi (în care totul trebuie urât în chip egal) îl fac să ezite. Cu atât mai rău pentru el dacă a păstrat în aceste sfere relaţii de paternitate, de prietenie sau de iubire; nu este un adevărat revoluţionar dacă ele îl fac să-i ezite mâna.
14. În scopul unei distrugeri implacabile, revoluţionarul poate şi trebuie să trăiască în sânul societăţii şi să caute să pară total diferit de ceea ce e în realitate. Revoluţionarul va trebui să pătrundă peste tot, în toate clasele mijlocii sau superioare, în lumea birocratică, militară, ca şi în cea a literelor, în Biroul al III-lea şi chiar în Palatul de Iarnă.
15. Toată această societate abjectă trebuie împărţită în mai multe categorii: prima categorie: este condamnată la moarte fără întârziere. Se va stabili o listă cu aceste persoane după gradul în care pot fi dăunătoare succesului cauzei revoluţionare, pentru ca acei care poartă primele numere să piară înaintea celorlalţi.
16. Când se stabileşte ordinea acestei liste, nu va trebui să se ţină cont de pagubele personale produse de cutare sau cutare individ, şi nici chiar de ura pe care aceste pagube au provocat-o în rândul poporului. Provizoriu, aceste pagube şi această ură pot fi chiar utile, deoarece ele ajută la trezirea revoltei populare. Va trebui deci să se ţină cont de gradul de utilitate care va rezulta din moartea acelui individ, pentru cauza revoluţionară. Tot astfel, vor trebui suprimaţi în primul rând oamenii deosebit de dăunători organizaţiei revoluţionare, precum şi cei a căror moarte violentă şi subită va putea produce cea mai mare teroare guvernului. Privându-l pe acesta de oamenii fermi şi inteligenţi, se ajunge la zdruncinarea puterii sale.
17. A doua categorie va trebui să-i cuprindă pe oamenii lăsaţi în viaţă provizoriu, pentru ca seria lor de acte feroce să provoace revolta ineluctabilă a poporului.
18. A treia categorie cuprinde un număr considerabil de brute plasate în poziţii înalte, şi de personalităţi care, graţie situaţiei lor, beneficiază de bogăţie, de relaţii puternice, de influenţă şi de putere. Trebuie exploataţi in toate modurile, făcuţi să-şi piardă cumpătul şi prevederea, aservindu-i astfel prin aflarea celor mai murdare dintre secretele lor. Influenţa lor, relaţiile, puterea, bogăţiile şi forţa lor vor deveni astfel o comoară inepuizabilă şi un ajutor puternic pentru organizaţiile revoluţionare.
19. A patra categorie cuprinde oamenii de Stat ambiţioşi şi liberalii de orice nuanţă. Este îngăduit a conspira în compania şi potrivit programului lor, făcându-i să creadă că li te supui orbeşte, în vreme ce în realitate ţi-i aserveşti, despuindu-i de secrete, compromiţându-i definitiv, pentru a le tăia în final retragerea şi a semăna dezordinea în Stat prin intermediul lor.
20. A cincea categorie cuprinde doctrinarii, conspiratorii şi revoluţionarii care se dedau unei vorbării goale în cercurile politice şi în scrierile lor. Trebuie împinşi fără încetare, încurajaţi, obligaţi să facă declaraţii complete şi periculoase, al căror rezultat ar reprezenta pierderea definitivă a majorităţii dintre ei şi educarea revoluţionară numai a câtorva.
21. A şasea categorie, deosebit de importantă, cuprinde femeile, care trebuie împărţite în trei subcategorii: unele uşoare, stupide şi fără suflet, de care ne putem folosi ca şi de bărbaţii din a treia şi a patra categorie; celelalte – pasionate, devotate, însă nefăcând parte din rândurile noastre, pentru că nu au încă o concepţie reală, practică şi lipsită de fraze asupra cauzei revoluţionare. Vor fi folosite la fel ca bărbaţii din a cincea categorie. În sfârşit, femeile care fac parte în întregime din rândurile noastre, adică iniţiate plenar şi care au acceptat ansamblul programului nostru. Acestea sunt camaradele noastre, şi va trebui să le considerăm ca pe tezaurul nostru cel mai de preţ, căci nu vom putea reuşi fără ele.
Atitudinea confreriei faţă de popor
22. Confreria nu are alt scop decât deplina eliberare şi fericire a poporului altfel spus, a lucrătorilor. Convinsă, însă, că această eliberare şi această fericire nu sunt posibile decât prin mijlocirea unei revoluţii populare care ar mătura totul în trecerea ei, Confreria va contribui cu toate forţele ei şi cu toate resursele de care dispune la dezvoltarea şi extinderea suferinţelor care vor epuiza răbdarea poporului şi-l vor împinge la o revoltă generală.
23. Confreria nu înţelege prin „revoluţie populară” o mişcare reglată după ideile din Occident, şi care s-ar opri respectuos în faţa proprietăţii şi a ordinii sociale, şi în faţa a ceea ce se numeşte civilizaţie şi moralitate. Acest gen de mişcare s-a limitat până acum să răstoarne o formă politică, pentru a o înlocui cu alta şi a crea Statul zis revoluţionar. Nu poate fi salvatoare pentru popor decât o revoluţie care va distruge până în rădăcini Statul şi va suprima toate tradiţiile, clasele şi ordinea însăşi existente în Rusia.
24. De asemenea, Confreria nu intenţionează deloc să impună poporului o organizare venită de sus. Viitoarea organizare va fi fără îndoială elaborată de mişcarea şi de viaţa populară însăşi dar ea este treaba generaţiilor viitoare. Opera care ne revine nouă este o distrugere cumplită, totală, generală şi implacabilă.
25. De asemenea, căutând o apropiere de popor, va trebui mai întâi să ne alăturăm elementelor populare care, de la fondarea Statului moscovit, nu au încetat să protesteze nu doar în cuvinte, ci şi prin fapte, împotriva a tot ce e legat direct şi indirect de putere: nobilimea, funcţionarii, corporaţiile, negustorul exploatator. Să ne alăturăm briganzilor îndrăzneţi, care sunt singurii veritabili revoluţionari ai Rusiei.
26. A strânge aceste bande într-o forţă de neînfrânt care va nimici totul în trecerea ei – aceasta va fi opera organizaţiei noastre, a conspiraţiei noastre, acesta ne va fi ţelul.
Autor: Cristian Pătrașcu
Sursa: Anonimus.ro
Adauga comentariu