C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Politică şi onestitate

banner_honestypoliticsDemocraţia bine înţeleasă nu se închide în agitaţia cu care politica este confundată, ci pleacă de la ceea ce trebuie să fie politica spre a evalua ceea ce se petrece. Nu este vorba aici de a aplica politicii vreo moralizare, ci de a începe cu ceea ce fac în politică oamenii atunci când sunt responsabili. Chiar şi în exersata democraţie americană s-a resimţit nevoia unei alte conceperi a politicii decât epuizanta luptă pentru putere. O asemenea luptă oferă spectacol, dar nu rezolvă problemele cetăţenilor.

1. O cotitură în politică

Cel care este considerat, cu destule motive, cel mai mare gânditor politic al secolului al XX-lea, John Rawls, şi-a asumat să lege din nou politica de dreptate (justice) şi, mai departe, de onestitate (fairness). El a oferit o formulare a politicii în care Constituţia are o importanţă hotărâtoare, iar convingerile cetăţenilor sunt valori conducătoare. Patru dintre ideile sale ne interesează aici.

Politica se face cu gândul nu numai la interese, ci şi la principii. „Dreptatea ca onestitate (justice as fairness) începe cu ideea că, acolo unde sunt necesare principii comune şi în avantajul fiecăruia, acestea trebuie elaborate din punctul de vedere al unei situaţii iniţiale definite adecvat de egalitate, în care fiecare persoană este corect reprezentată. Principiul participării transferă această noţiune din poziţia originară către Constituţie, ca sistem al regulilor sociale de a face reguli, cel mai înalt al ordinii de drept” (John Rawls, „A Theory of Justice”, Harvard University Press, 1971, p. 221-222). Altfel spus, pentru oamenii responsabili, politica se raportează la principii, înainte de a fi lupta cu care istoria ne-a obişnuit.

John Rawls aduce politica pe terenul dreptăţii (justice) dintr-un motiv ce merită evocat: „Efectele injustiţiei într-un sistem politic sunt mult mai grave şi mai durabile decât imperfecţiunile pieţei” (p. 226). O inechitate doare mai tare decât tragerea pe sfoară într-un schimb de echivalente. Pe deasupra, este de observat că „puterea politică se acumulează rapid şi devine inegală; făcând uz de aparatul coercitiv al statului şi legile acestuia, cei care dobândesc avantajul pot adesea să-şi asigure o poziţie favorizată pentru ei înşişi…. Sufragiul universal este o contrapondere insuficientă…” (p. 226). Trebuie găsită o contrapondere mai puternică la „puterea politică” ce se acumulează repede şi pe căi uneori nelegitime.

Injustiţiile nu se pot evita fără a lega justificările drepturilor şi libertăţilor, fie şi în forma ispititoare a recunoaşterii utilităţii lor, de o legitimare principială. Căci dacă gândim valorile politicii doar în termenii utilului, nu vom evita eşecul. Avem nevoie, pentru aceasta, de legitimarea drepturilor şi libertăţilor prin gândirea eliberată de constrângerile situaţiilor, ce trece dincolo de împărţirea de beneficii momentane. Abia trăirea unei situaţii raţionale ne permite să privim altfel ceea ce vedem în societate, fără să devenim utopici. „Dreptatea ca onestitate – scria John Rawls, explicitându-şi din nou vederile – …o înţeleg ca o concepţie asupra democraţiei constituţionale sistematică şi practicabilă în mod rezonabil, ce oferă o alternativă la utilitarismul dominant al tradiţiei noastre de gândire politică” (John Rawls, „Justice as Fairness: Political and not Metaphysical”, 1985, în John Rawls, „Collected Papers”, Harvard University Press, 1999, p. 391). Cu alte cuvinte, a sosit timpul de a gândi democraţia trecând în spatele practicilor acceptate prin forţa faptelor împlinite, spre lumea la fel de reală a principiilor.

În sfârşit, „concepţia dreptăţii ca onestitate este o concepţie politică, şi nu o filosofie morală aplicată” (John Rawls, „Gerechtigkeit als Fairness. Ein Neuentwurf”, 2001, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2006, p. 278). Ea înseamnă, între altele, că alături de „puterea politică”, ce se constituie, desigur, în societate, se află mereu „puterea comunităţii cetăţenilor egali” (p. 279). Puterea cetăţenilor reuniţi de comunitate este efectiva contrapondere la „puterea politică”, ce o poate schimba până la urmă.

2. Abandonarea onestităţii

Dar dacă o democraţie exersată, cum este cea americană, simte nevoia să conceapă politica drept onestitate, nu ar fi cazul ca şi în democraţii prea puţin exersate, cum este şi cea din România, să se reflecteze asupra temei? Să luăm în seamă câteva situaţii din istoria recentă a democraţiei carpatice (balcanică nu i se mai poate spune, din moment ce democraţia indigenă devine specifică chiar în regiunea Europei în care ne aflăm!).

Primul exemplu constă în abuzurile de legalitate şi în încălcarea cerinţei de legitimitate. Este destul să amintim, de pildă, adoptarea unor legi organice (sănătate, salarizare, pensionare, educaţie etc.) între 2009 şi 2011, prin mecanismul evident nedemocratic, îngăduit doar în situaţii extraordinare (război, calamitate naturală etc.), al asumării răspunderii de către guvern, care suprimă dezbaterea. Ne putem imagina ce s-ar întâmpla dacă fiecare guvern şi-ar converti în legi – profitând de majorităţi create în culise şi nelegitimate de votul cetăţenilor – incapacitatea de a da soluţii convingătoare. Cetăţenii ar fi supuşi unor reglementări prin care li se aruncă pe umeri, cum s-a întâmplat, de altfel, mormane de prostii, fără a fi consultaţi şi sfidându-se acea simetrie a drepturilor şi obligaţiilor presupusă de orice democraţie care-şi merită numele.

Al doilea exemplu l-am putut observa recent, în martie 2014, la destrămarea Uniunii Social-Liberale – o altă experienţă de încălcare a politicii ca onestitate. Pe de o parte, Uniunea Social-Liberală şi-a avut punctul de plecare în acordul asupra egalităţii partidelor componente în întreprinderea salutară de a izbăvi România. Era un acord promiţător, care a şi creat, de altfel, speranţa că şi în România prinde teren, după abuzurile de legalitate şi încălcarea legitimării din ultima decadă, o politică ce nu se mai reduce la administrarea în forţă, ci devine una a dezbaterii între oameni oneşti. Ce s-a întâmplat, însă? Partidul care şi-a văzut satisfăcut interesul, acela de a da prim-ministrul şi de a forma guvernul, PSD, nu s-a mai preocupat de aplicarea acordului privind ocuparea funcţiilor principale în stat, ci a căutat să-şi slăbească partenerul. Acesta a fost forţat să cedeze ministere sau să le primească golite de conţinut (preluând economia fără energie, finanţele fără buget, transporturile fără drumuri, pădurile fără mediu etc.), apoi să suporte înţelegerea cvasisecretă cu alte forţe, a celui care şi-a creat avantajul de „putere politică”, şi, în cele din urmă, să devină anexa acestuia. Invers, partenerul, PNL, având în orizont ocuparea funcţiilor principale în stat, s-a abţinut să ia poziţie când era evident că guvernarea nu face schimbările legislative convenite şi nu este capabilă de reforme serioase, pentru ca la urmă să reacţioneze, dar nu aplicând principii, ci rupând acodul iniţial.

În ambele situaţii, onestitatea a fost dispreţuită, iar costurile nu vor întârzia să se vadă. Sălbăticirea în continuare a luptei politice, colonizarea discuţiei publice cu sofisme, perplexitatea unora din străinătate („cum de ajung oameni slab pregătiţi să ia decizii la voi?”: „ce fel de dezbatere publică este aceea în care logica simplă nu mai contează?”; „ce nivel de cultură politică?”) şi, mai ales, ocuparea scenei viitorului imediat cu figuri şterse, ca urmare a jocurilor aritmetice de putere, vor fi doar consecinţele de primă instanţă. În felul acesta, democraţia carpatică nu numai că nu avansează prin încorporarea de noi valori (cele etice fiindu-i stringent indispensabile!), ci ea îşi suprimă până şi rămăşiţele răzleţe ale onestităţii.

Mulţi cred că onestitatea este o valoare facultativă, peste care se poate trece cu bocancii forţei nude. Faptul se observă în prejudecăţile răspândite în ţară: „ne trebuie stabilitate”, ca şi cum schimbarea de guvern nu ar putea fi o binefacere; „să avem oricum un guvern”, ca şi cum un guvern rău construit nu ar fi mai dăunător decât unul provizoriu; „să ne grăbim să aplicăm înţelegerile din parlament”, ca şi cum acestea nu ar trebui să ţină seama de electorat; „să nu mai vorbim atâta”, ca şi cum nu prin argumentare ar trebui tranşate litigiile; „să lăsăm guvernul să lucreze”, ca şi cum orice generează guvernul trebuie înghiţit. Ar fi infinit mai util pentru România ca în locul unei înţelegeri degradate a politicii, ca aplicare în forţă a unor decizii adoptate oricum, să se treacă la politica în forma onestităţii şi onoarei.

3. Ce este onestitatea?

„Onestitatea este primul capitol în cartea înţelepciunii” – scria Thomas Jefferson în vestita epistolă adresată lui Nathaniel Macon (1819). Benjamin Franklin socotea onestitatea drept „cea mai bună politică”. John Rawls a reluat tema şi a elaborat-o ca nimeni altul într-un sistem de gândire. Antecesorii săi vorbeau mai cu seamă de „honesty”, el vorbeşte de „fairness”. Limba română preia anevoie diferenţele de nuanţă dintre cei doi termeni, chiar dacă le înţelege. Fiind mai cuprinzător, ne interesează al doilea termen, „fairness”, pe care l-am tradus inevitabil tot prin onestitate – dar o onestitate ce nu rămâne doar o sfioasă atitudine personală, ci se lasă operaţionalizată înăuntrul unei concepţii asupra politicii.

Dicţionarele evocă diferitele folosiri ale cuvântului „fairness”. Ne preocupă – dincoace de întrebuinţările termenului în aplicarea justiţiei, în comunicaţii, sport, stabilirea preţurilor – conotaţia sa stabilizată. În traducere românească, „honesty” se confundă cu reţinerea de a emite pretenţii. „Fairness” este, în orice situaţie, ceva mai mult – nu atât o reţinere, cât o încredere în regulile jocului şi respectarea lor. „Honesty” ţine mai mult de relaţia persoanei cu sine, „fairness” de interacţiunea cu alte persoane. Mai mult decât „honesty”, „fairness” se referă nu doar la însuşiri ale persoanei, ci şi la convingerile acesteia privind regulile jocului şi respectarea lor. „Politics as fairness” – formula pe care ne-o propune John Rawls – este politica bazată pe onestitate, adică politica în respectul regulilor ce derivă din asumarea unei situaţii oarecum contrafactuală, dar care rămâne raţională şi realizabilă. Cine gândeşte faptele plecând de la principii îşi dă seama că pe lângă lumea luptelor fără beneficii publice, ce ne înconjoară, este posibilă o lume diferită. Și idealurile de viaţă personală şi publică, nu doar frusta experienţă din jur, creează reguli demne de a fi respectate. De aceea, chiar şi atunci când îţi urmăreşti, ca persoană, ca partid, propriile interese, poţi să o faci, dacă eşti onest, nu instrumentând legalitatea şi partenerii, ci respectând reguli găsite de reflecţia responsabilă despre acele organizări. În fapt, fairness înseamnă să-l tratezi pe celălalt – şi pe cel devenit lider şi pe cel devenit subordonat, şi pe cel aflat în posesia „puterii politice” şi pe cel ce i se opune – la egalitate cu tine însuţi, plasându-te ipotetic, în orice împrejurare, în poziţia lui, de lider sau de subordonat, de deţinător al puterii sau de opozant. În politica făcută cu onestitate, argumentarea este “fair” (onestă) din capul locului şi precedă, ca valoare, orice ierarhie. Nu ierarhia condiţionează conţinutul şi valoarea argumentării, ci invers.

4. Politica făcută cu onestitate şi onoare

Ce ar însemna, în raport cu exemplificările de mai sus, politica făcută cu onestitate? Teza pe care o apăr aici este că politica onestă înseamnă multe lucruri, luate împreună. Caut să le rezum.

Onestitate în politică înseamnă a înţelege că politica nu este scop în sine, ci mijloc de a rezolva probleme ale comunităţii. Cum spunea deja John Adams, se face politică de către unii pentru ca alţii să se poată ocupa de generarea de valori. Onestitatea în politică înseamnă a asuma că nu facem politică ca substitut al unei profesii, ci după ce am confirmat că avem nu doar diplome, obţinute oricum, ci un comportament de profesionist. Înseamnă a accepta că, fiind inevitabilă în societate, politica presupune respectarea anumitor reguli. Înseamnă a observa că în Constituţie avem regulile de stabilire a celorlalte reguli din societate, încât trebuie să-i recunoaştem primordialitatea. Înseamnă a asuma că legalitatea este obligatorie, dar prin aceasta legitimitatea nu devine superfluă. Înseamnă a înţelege că nu atingem legitimitatea doar considerând că ceva este oportun în situaţia dată, ci gândind integrativ şi asumându-ne ipotetic perspectiva celuilalt. Înseamnă a asuma că regulile acţiunilor noastre trebuie să rămână capabile de recunoaştere de către oamenii diferiţi cu care interacţionăm. Înseamnă a accepta că „eu pot să greşesc, tu poţi să ai dreptate, dar noi împreună trebuie să găsim soluţia”. Înseamnă a respecta cuvântul dat pentru motivul simplu că noi, fiecare, suntem cei care ne-am angajat onoarea. Iar ca cetăţeni, înseamnă a sancţiona cu orice mijloc democratic trădarea onestităţii sub pretextul urgenţei situaţiei, nevoii de a evita crize sau al oricărui alt motiv contextual. Și, desigur, înseamnă a prelungi în fiecare moment onestitatea cu simţul onoarei.

România decadei recente atestă izbitor că nu se poate trăi doar din contexte, decât cu preţul sărăciei, frustrării, al exacerbării luptei pentru supravieţuire şi al imposibilităţii de a lua sub control propriul viitor. Se trăieşte incomparabil mai bine dacă se trăieşte onest, cu privirea nu doar pe interese egoiste, rivali şi contexte, ci şi pe valori, pe valori care au fost interiorizate şi au devenit cultură, aşa cum ne arată chiar exemplul democraţiilor exersate.

Autor: Andrei Marga

Sursa: Cotidianul

Related Posts

One Response “Politică şi onestitate”

  1. viorel says:

    In politica din Romania, nu exista onestitate si onoare…ar trebui aplicat urgent principul…”Vrei sa-ti servesti tara, ca si politician, o poti face foarte bine, onorific, doar cu decontul cheltuielilor, pastrandu-ti salariu de la firma de unde pleci”Ai plecat in politica din postul de Prof. Ing. doctor, etc. ramai cu acelasi salariu…

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss