C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Poate că se poate

La Harrods, cel mai vestit „department store” din Londra, media cumpărăturilor pe fiecare bon a unui chinez este de 3.600 de lire sterline. Nu vin câte unul. Autobuzele ticsite deversează câte o companie. Statistic, asiaticii sunt cei mai mari cumpărători ai produselor de lux în marile oraşe europene. Dacă ai trecut prin Shanghai, Hong Kong, Kuala Lumpur, Bangkok sau Jakarta, găseşti şi explicaţia invaziei. Navigaţi oleacă pe internet şi, dincolo de creşterea economică de multe ori cu două cifre a respectivelor ţări, aveţi curiozitatea să cercetaţi legislaţia privind investiţiile, impozitarea, sistemul bancar şi piaţa muncii. Veţi descoperi astfel de ce indienii au bani să facă 6,5 kilometri de autostradă pe zi şi chinezii – 21. Un întreprinzător indian îmi spunea zilele trecute că are în plan să construiască în următorii trei ani centrale termoelectrice cu o putere de 4.000 de MWh (jumătate din consumul României). De departe e depăşit de un coleg de-al lui cu 10.000 de MWh.

Desigur, există şi reversul medaliei. Aşa-zisul „miracol” chinezesc se sprijină în parte şi pe balonul investiţiilor imobiliare. Milioane de apartamente nu îşi găsesc cumpărătorii în China de est, iar în vest sute de milioane de oameni mai trăiesc încă doar cu un blid de orez.

În India, tradiţia birocraţiei coloniale engleze împreunată cu năravurile locale au dus la corupţie şi un hăţiş administrativ greu de străbătut. „Şi cu inechităţile sociale cum rămâne?”, o să mă întrebe un socialist. O să-i răspund simplu că nu trăim în urmă cu 200 de ani. Redistribuţia naturală e mult mai eficientă decât funcţionarii statului. Acumularea nu e un scop în sine. Pieţele distribuie. Pentru a produce trebuie să existe cumpărători. Interesul capitalului este acela de a-i face capabili să cumpere. Este ceea ce se întâmplă din ce în ce mai repede peste tot în lume. Statele devin mai neînsemnate, pieţele reîmpart. În ţările în care energiile şi inteligenţa individuală se eliberează, ritmurile de creştere sunt mult peste cele ale economiilor de pe bătrânul continent.

Înainte de a-i plânge pe americani pentru deficitul lor bugetar şi datoria publică imensă, triplată în ultimul deceniu, ar trebui să ne vedem hibele din propria ogradă. Diferenţele cresc şi Europa rămâne în urmă. Trenul ticsit cu asistaţi sociali se mişcă încet. Noi, românii, ne-am propus să alergăm după el, pe jos. Nici nu ne trece prin cap să construim maşinăria cu care am putea să-i depăşim din mers şi să-i lăsăm în urmă. Pari chiar extravagant dacă afirmi că am putea fi în următorii 10 ani, ca nivel de viaţă, una dintre primele cinci ţări europene. Vorba tatălui meu prin 1956, când i-au propus nişte prieteni să facă parte dintr-un guvern după căderea iminentă a comuniştilor: „Stăm ca ciobanii în Făgăraş sprijiniţi în toiege şi ne uităm ce ţară frumoasă şi liberă avem”.

Aş putea şede sub un palmier pe plajă, cu o floare între degetele de la picior, şi totuşi mă străduiesc să scriu. Chiar şi prostiile pot naşte întrebări. Nu cer nimănui să fie de acord cu mine, ci doar să se îndoiască un pic de propriul adevăr. Poate că se poate şi altfel. Poate că se poate mai repede şi mai bine. Poate că se poate găsi un drum către prosperitate.

sursa: adevarul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss