C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Pledoarie pentru munca la negru

Nici un guvern nu a dorit să înțeleagă, de‑a lungul timpului că, în România, nu merită să muncești. Mai bine spus nu merită să muncești cu toate taxele pe masă, cu toate contribuțiile plătite.

Avantajele pe care le ai neplătind taxe par să justifice riscul evaziunii. A pune în termenii aceștia chestiunea impozitării pare desigur cinic, dar realismul amoralității economice este un adevăr: oamenii nu muncesc ca să plătească taxe; afacerile nu se fac de dragul impozitelor. În plus statul nu a convins că asigură bunul mers al lucrurilor, oferind servicii adecvate de educație, sănătate, infrastructură și securitate. Pe acest fundal de neîncredere s‑a așezat o lipsă totală de stimulare a muncii care face ca întreaga economie să fie cumva într‑un punct mort. Să nu ne mai mirăm, așadar, că nici statul – prea social și prea ineficient – nu se simte prea bine.

Venitul minim garantat – 400 de lei pentru familia de patru persoane, o familie medie din rural – e mic, dar pare cea mai potrivită opțiune pentru majoritatea. De la această sumă la salariul minim de 650 de lei diferența e atât de mică încât cei în cauză mai bine stau degeaba, decât să lucreze cu forme legale. Un venit minim și ceva muncă la negru – asta e rețeta. De ce nu se dau bani mai mulți atunci pentru angajare? Sunt mai multe cauze. În primul rând angajarea cu un salariu mai mare decât cel minim ar presupune o eficiență a muncii greu de găsit la un angajat fără nici o competență dobândită.

Pe scurt, orice angajator consideră, pe bună dreptate, că nu prea are rost să dea bani mai mulți pentru o activitate pe care o poate remunera la negru pe bani mai puțini și fără obligațiile grele ce rezultă din angajare. Statistica nu spune câte persoane trăiesc cu venit minim, dar e ușor de presupus că cifra e mare. De aceea, actuala politică socială de atribuire a venitului minim ar trebui regândită. Fără monitorizare clară a ceea ce se întâmplă cu banii și cu oamenii care îi primesc, efectele sunt devastatoare. Și este doar primul pas în regândirea pieței muncii, un pas pentru munca necalificată, mai degrabă. Al doilea, mai consistent și de mare impact, ar trebui să țină de politica angajării. Codul muncii este unul din cele mai rigide contracte de muncă posibile și în toată această perioadă nimeni nu pomenește nimic de acest lucru, chiar dacă blochează orice dinamică a pieței: angajările se fac greu, concedierile, și mai greu, obligativitatea restructurării postului în cazul angajării e absurdă, salariile compensatorii fac concedierea echivalentă cu falimentul, iar munca de probă nu există. Sigur că s‑au făcut abuzuri și de aici aceste reglementări cerute vehement de sindicate, dar rezultatele de acum arată că întreaga politică e greșită și trebuie abandonată. Nu neapărat nivelul șomajului spune acest lucru, ci nivelul evaziunii pe această piață sau mai bine zis totala lipsă de conformitate voluntară cu această politică.
O reformă a pensiilor nu se poate face fără o regândire a pieței muncii. E surprinzător că guvernul Boc, care vorbește atât de pensii, nu vorbește deloc de muncă. În fond, marea confuzie a momentului în conștiința publică ține de pensii. Actualii pensionari cred că veniturile lor vin de pe urma contribuțiilor plătite de ei, iar Guvernul a întărit aceste convingeri prin campania de recaluculare a pensiilor (corectă pe fond, supralicitată greșit). Pensiile de azi sunt efectul contribuțiilor plătite azi și așa ajugem la al treilea factor perturbator în ceea ce privește piața muncii – nivelul contribuțiilor. Președintele Băsescu spunea recent că România e o țară a impozitării scăzute. Complet fals, dacă se ține cont de contribuțiile sociale, unde suntem în primele trei locuri din Europa. Cu aproape 50% cheltuieli sociale suplimentare pentru fiecare loc de muncă creat, angajarea cu ceva mai mult decât salariu minim devine, din aceleași cauze de productivitate limitată, nerentabilă. Cu atât mai mult cu cât beneficiile în urma acestor contribuții – fie că vorbim de sănătate sau pensii – sunt atât de scăzute, încât orice contribuabil se simte frustrat și stimulat să le evite. O plafonare a nivelului contribuțiilor – la 5 salarii minime – e obligatorie pentru refacerea încrederii sociale și pentru creșterea salariilor. Extinderea bazei de impozitare prin blocarea utilizării – e drept, excesive – a drepturilor de autor și a contractelor pe persoană fizică autorizată face munca pe carte de muncă și mai puțin rentabilă, dând puteri mai mari unui stat social defectuos și abuziv. Un stat care încearcă să controleze veniturile celor mai active categorii, inhibând orice demers antreprenorial și inovator, doar pentru a putea susține în continuare o politică socială prea generoasă în raport cu posibilitățile acestui stat, și prea puțin eficientă în raport cu orice criteriu de eficiență. De aceea, a discuta astăzi doar despre pensii – chiar dacă în termeni corecți, pe fond – fără a vorbi despre piața muncii e o greșeală capitală. Prelungește agonia unui sistem ce trebuie reformat dinspre venituri spre cheltuieli, și nu invers.

Dan Suciu
sursa: moneyexpress.ro

Related Posts

One Response “Pledoarie pentru munca la negru”

  1. Doru Dascalu says:

    Uite frate că se mai mănâncă o pâine albă vorbind vorbe, la harneală(sic). Sunt convins că sunt extrem de mândri, comuniştii care mai trăiesc, văzând “Gazeta de Perete” a partidului, că a ajuns la forme nevisate de către ei. Dacă până şi pe internet a ajuns să se “critice”(dar nu constructiv) faptele făcute de nişte şefi proşti, situaţia e gravă.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss