C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Partea şi întregul

Cred că, raportat la avuţia naţională, banii escrocaţi sau furaţi sunt la noi mult mai mulţi decât în America.

Bernard Madoff, care i-a escrocat pe americani de 65 de miliarde de dolari printr-un „Caritas“ deghizat în fond de investiţii, a fost condamnat la 150 de ani de închisoare. Procesul a durat câteva luni, iar acuzatul s-a recunoscut vinovat, admiţând că nu are nicio scuză pentru fapta sa. Escrocherii avem şi noi şi am avut destule. Dar mai interesante îmi par cele două circumstanţe indicate mai sus: procesul Madoff a durat câteva luni şi acuzatul s-a recunoscut vinovat. Unde aţi văzut la noi proces important durând atât de puţin şi încheindu-se cu condamnări grave? Şi unde aţi mai văzut la noi persoană publică importantă acuzată, care să se recunoască vinovată?

Procesele, când totuşi binevoiesc să înceapă în cazul unor inşi cu bani mulţi şi putere, nu se încheie repede, ci se suspendă repede – fie la Curtea Constituţională, fie la parlament. Iar dacă se urnesc, sunt perene. Există nenumărate trucuri pentru a trage de timp (inclusiv acela de a cita prea mulţi martori, a căror aducere creează o problemă administrativă majoră instanţelor) pe care avocaţii le folosesc, judecătorii le acceptă, iar legea le îngăduie. Teama de a ajunge la judecata de fond şi de a condamna VIP-uri politice gâtuie întreg sistemul nostru judiciar.

Cât despre acuzaţi, cu excepţia Ioanei-Maria Vlas, nu ştiu să existe vreun politician, vreun ministru, vreun mare om de afaceri, vreun magistrat, vreun funcţionar superior, ba chiar şi vreun poliţist care să se fi recunoscut vinovat, măcar în parte (dând astfel posibilitatea justiţiei să avanseze mai repede). La noi nimeni nu recunoaşte nimic, niciodată. Orice punere sub acuzaţie este considerată injustă, motivată politic, instigată de inamici şi, desigur, mai ales de Traian Băsescu. Orice fraudă descoperită de presă este considerată o cabală, chiar atunci când respectivul, precum d-na Monica Iacob-Ridzi, nu are nicio explicaţie plauzibilă. Orice solicitare publică de demisie e citită ca un atac malefic, ţintit la persoană. Solidarizarea cu acuzatul, în pofida Parchetului, a ANI, a presei, a opiniei publice – fie că ea se face în parlament, la partid, la guvern, la sindicat –, ţine de tropismul elementar de apărare al hoardei, nu de judecata responsabilă şi prevăzătoare a omului. Iar cramponarea de post, de poziţie sau de versiunea personală etern trandafirie dau la noi regula.

Şi atunci, explicaţi-mi, vă rog: de ce însumarea nenumăratelor perfecţiuni individuale produce un ansamblu atât de mizerabil?

Andrei Cornea
sursa: revista22.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss