C O N T R A P R O P A G A N D Ă

PAȘI INDIFERENȚI

social-indiffDe câte ori nu pășim, profesori sau simpli trecători, pe lângă priviri din care se întind spre noi brațe disperate? De câte ori nu surprindem o tresărire involuntară a unui copil, ca un umil gest de autoapărare neterminat, atunci când ridicăm mâna pentru a mângâia, pentru a sprijini sau pentru a oferi?… De multe ori. De nepermis de multe ori! Tresărim, ne întrebăm, bănuind adevărul, și trecem mai departe. Mult mai departe, lăsând în urmă țipete mute, amuțite de teama de a nu fi deconspirate și „răsplătite”, de rușinea de a nu fi stigmatizate și marginalizate odată cu purtătorii lor, de interdicții, de amenințări, de reguli impuse cu bocancii…

De ce trecem mai departe? Ce ne oprește să ne oprim?

Respectul pentru intimitatea celuilalt? Desigur, am devenit extrem de politically correct, de când cu americanizarea asta, dar ne uităm cu mare drag la toate reality-show-rile în care, măcar iluzoriu, ne vârâm nasuri iscoditoare în viețile altora. Cu cât patos dezbatem căsătoriile, divorțurile și scandalurile amoroase ale vedetelor, războaiele de aproape sau de departe de noi, decernarea premiilor sau competițiile sportive! Numai în viața celor zdrobiți cu lașitate, copii sau femei fără apărare, nu ne băgăm. Așa cum nu ne băgăm în iubirea expusă pe la toate colțurile de bloc, pe toate aleile, prin toate cluburile, ba chiar, mai nou, pe toate străzile. Adică nu ne băgăm în puținele chestiuni în care ar trebui să ne băgăm. Ca profesori, ca simpli trecători, dar mai ales ca părinți. Și ferească Dumnezeu să trecem mai departe ca părinți prin viața propriilor copii!

Oare nu cumva trecem mai departe de teamă să nu descoperim ceva, un gest, o atitudine, o mentalitate care distruge vieți plăpânde, fără apărare, dar în care ne regăsim ca într-o oglindă?… Să fie, oare, teama de a ne trezi martorii, complicii sau autorii muți ai unor povești cumplite?

Martori muți

Momentul unei astfel de revelații poate să te însoțească veșnic, indiferent că decizi să iei atitudine sau nu. Fie devii purtător umil al încă unei vinovății pe care zadarnic încerci să o ignori, fie devii brusc mai puțin politic corect și decizi să „calci” cu iubire intimitatea celuilalt – cert este că nu vei continua să trăiești la fel ca până atunci, prefăcându-te că nimic nu s-a întâmplat.

Îmi amintesc una din multele clipe în care sufletul meu a fost astfel cercetat. Stăteam înfrântă în fața elevului meu. Priveam niște ochi, ba nu, priveam un gând, un vuiet de gânduri, un taifun de revolte, de urlete, de țipete, de nevoi pe care nu le puteam desluși. Ochii elevului meu erau plini de răsuciri, de țâșniri și de îngenuncheri, de brațe care se zvârcoleau încercând să se apuce cu disperare de un țărm care să îl țină deasupra unei ape grele ce-l înghițea treptat… și eu nu reușeam să aud nimic. Puteam doar să intuiesc.

Buzele copilului tremurau spasmodic. Tot sângele se ridicase din ele și din pomeții prea slabi și prea galbeni în albul ochilor. Abia îl scosesem dintr-o încăierare cu un coleg de clasă. „Mare scofală!”, spusese un coleg. „Bătaie între pre-adolescenți!”, un altul. „Vârsta la care încep să-și definească limitele și spațiul intim!”, filosofic, o colegă. Da, toate acestea… și ceva mai mult. Îl cunoșteam de la ora de desen pe care o avusesem în completare la clasa lui în anul precedent. Nici nu mi l-aș fi imaginat vreodată țipând la un coleg, darămite lovindu-l cu atâta sălbăticie pentru o vorbă aruncată la întâmplare, la adresa mamei lui. E drept, observasem o nevoie de spațiu mai mare decât la ceilalți elevi. Când aducea portofoliul la catedră, îl așeza ușor, făcea doi pași în spate, întorcându-se pe lateral, de parcă trebuia să fie mereu gata de fugă. De parcă se ferea mereu de o lovitură care ar fi putut să-l ia pe nepregătite. Evita orice poziționare față în față. Și, da, stătea în ultima bancă, deși era foarte mic de statură. Nu mă privea în ochi niciodată și nu spunea un cuvânt peste ceea ce era strict necesar. De multe ori mă întrebasem care-i povestea lui, dar niciodată nu trecusem de pragul întrebării fără răspuns. Presupuneam că diriginta lui știe și, atât timp cât nu-mi făcea probleme la oră… Și astăzi stătea în fața mea, cu ochii injectați de ură, de furie, de violență, cu pumnii strânși, cu dinții scrâșnind, cu brațele încordate, gata să riposteze, tremurând de încordare – un omușor neputincios din care se revărsau valuri de durere, de teamă, de disperare – o disperare pe care o simțeam fizic încolăcindu-mi-se în jurul sufletului, sufocându-mă.

Să depistez adevărul nu mi-a fost greu. Deloc! Pentru că, în sfârșit, mă oprisem din trecerea mea politic corectă, care îi „respectase” până în acea zi intimitatea copilului aproape omorât de această nenorocită de intimitate în care toată lumea îl abandonase. Împreună cu un frate cu probleme psihice grave, care urla cât timp nu dormea, la care nu se putea renunța prin internarea sa într-un azil de boli mintale pentru că le aducea un venit substanțial din partea autorităților, cu o mamă cu handicap fizic, bătrână înainte de vreme, sătulă de o viață pe care nu o ceruse, dar care îi fusese dată oricum și „în cinstea” căreia închina câteodată un pic prea mult, cu un tată violent, care prin pumn înțelegea să demonstreze autoritatea de care viața, scăpată de sub control, îl privase… într-o cameră numită mult prea pretențios garsonieră.

Și o revelație

Și, hotărând să îi „încalc” intimitatea, am descoperit cum poate educația să ucidă. Sigur, știam că a educa înseamnă a participa la o iubitoare împreună-lucrare cu Dumnezeu-Tatăl, nu doar a conduce pe cineva dintr-un punct al vieții sale până aproape de o destinație dincolo de care calea poate fi deplin asumată de cel însoțit[1]. Eu știam. Poate știau și alții. Sau poate doar bănuiau.

De fapt, cred că orice părinte simte, din prima clipă în care este chemat la înalta demnitate de împreună-ziditor cu Dumnezeu, că a educa înseamnă a purta un copil către maturitate în așa fel încât devenirea lui să nu-l facă pe educator să se rușineze. Doar că metodele pe care le alegem nu sunt totdeauna cele mai indicate și, prin urmare, nu au totdeauna efectul scontat.

Ei bine, da, educația mea poate să ucidă, în loc să zidească! Poate să distrugă, în loc să creeze! Sigur, se știe că „paza bună trece primejdia rea” și că „frica păzește bostănăria”, dar niciodată, în nici o istorie, în nici o poveste, în nici o lume, pumnul nu a impus ascultare izvorâtă din respect, ci din frică. „Violența naște monștri” nu este doar un slogan, o găselniță bună în spatele căruea mai cheltuim niște bani europeni.Violența chiar naște monștri! Niște monștri care dorm un somn impus, până în prima clipă în care simt că se pot manifesta, adică până în prima clipă în care se pot manifesta ca educatori ai propriilor copii sau ai copiilor altora (la fel de grav, de altfel). Nu degeaba psihologii numesc violența în educație „unul din cei patru călăreți ai Apocalipsei”[2].

Autoritatea în educația copiilor noștri

Influențează sau nu controlul parental comportamentul copiilor și tinerilor noștri? Bineînțeles că îl influențează – și cercetările științifice făcute de specialiști confirmă acest lucru! Problema este în ce măsură suntem noi, părinții, conștienți de acest lucru. Și apoi, cum înțelegem să manifestăm acest control. Dar autoritatea? Trebuie sau nu trebuie să fie autoritatea parentală o prezență constantă în viața copiilor? Și, mai ales, cum trebuie să se manifeste aceasta astfel încât educația, al cărei „produs final” este copilul meu, să zidească, nu să ucidă?

Specialiștii[3] vorbesc despre existența a trei tipuri de control parental: autoritarian, permisiv și autoritativ.

Educația autoritariană – cu alte cuvinte, violența în educație[4] – nu este deloc un trend nou. E vechi, mai vechi decât altele. În anul 1930, Susannah Wesley spunea că „rădăcina tuturor relelor și a păcatelor”[5] este propria voință. Prin urmare, „tot ceea ce încurajează dezvoltarea acesteia în copil va duce mai târziu la distrugere sufletească și lipsa religiozității”[6]. Oare?…

Părintele autoritar care aplică preceptele unei astfel de educații, convins fiind că o bătaie bună nu strică niciodată, se conturează ca un părinte care „încearcă să modeleze, să controleze și să evalueze comportamentul și atitudinile copilului în concordanță cu o conduită standard, de multe ori motivată teologic și formulată de o autoritate superioară”[7]. Acesta va prețui obediența, ascultarea orbească ca pe o virtute absolută, favorizând în același timp măsuri de coerciție bazate pe pedeapsa fizică, pe forță, pentru a domina, a controla propria voință a copilului. Idealul său educațional este un copil care își vede de locul lui, la modul propriu și cât mai invizibil cu putință, mândrindu-se cu deplina contopire a copilului său în decor, ca fiind un exemplu grăitor de cât de supus și ascultător este acesta. Îl copleșește cu sarcini casnice, ca să-l învețe respectul față de muncă. Îi restrânge autonomia până la a nu-i permite să comenteze programul impus, deciziile, legile aproape „dumnezeiești” pe care i le aruncă cu o autosuficiență confirmată, pare-se, de respectarea orbească pe care o dovedește copilul său.

Însă ce lecție va da copilului meu, de fapt, autosuficiența, violența și detașarea părintească care poate părea, de cele mai multe ori, neiubitoare? În primul rând, este esențial să nu uităm că el „ne observă cu atenție și ne imită riguros”[8]. Prin urmare, de un lucru putem să fim siguri: copilul va deveni asemenea modelului pe care părintele său i-l va impune.

Ești un părinte care dă legi pe care el nu le pricepe, dar oricum nu are voie să le discute, cu atât mai mult să le conteste? Va deveni un adult tiranic și autosuficient, care nu va învăța decât dând cu capul de pragul de sus. Căci el așa a văzut la tine. Tu îi dădeai legi pe care nu le discutai. Și va fi nevoie de multe cucuie, de mulți oameni dragi sacrificați, de zeci de umilințe nerecunoscute sau discutate public – pentru că nu așa fac dumnezeii legilor absolute? –, de sute sau mii de temeri refulate, de tot atâtea clipe de singurătate și nefericire pentru a deveni adult. Iar rezultatul, posibil nici să nu fie unul fericit… Poate un monstru?!

Ești un părinte care își ține copilul la locul lui? Va fi un adult care se va teme să iasă din decor. Ce dacă are milioane de gânduri frumoase, de vise, de idei minunate?! Le va târî umilit după sine. El știe că nu are voie să iasă din decor! I s-a imprimat adânc în subconștient că nu trebuie să iasă în evidență. Și nu va ieși! Va rămâne mereu neștiut, nedescoperit și, prin urmare, plin de regrete, de convingerea că societatea îl nedreptățește, acumulând din această cauză o ură antisocială care îl va izola și mai mult și care, la un moment dat, poate izbucni într-un mod care îl poate lua chiar și pe el prin surprindere.

Lovești? Că „unde dă tata crește”, iar „bătaia este”, oricum, „ruptă din rai”? Că doar n-o să-l omori, deși zici „Eu te-am făcut, eu te omor!”… Mai știi cum era când erai lovit? Îți mai amintești cum, de multe ori, nici nu înțelegeai pentru ce luai palmele acelea grele, sau cureaua, sau – Doamne ferește! – pumnii? Știi cât de mic și de neînsemnat te simțeai atunci când luai bătaie? De câte ori nu adormeai de durere și plâns, convins fiind că nimeni nu te iubește? Sigur, poate o concluzie greșită, dar, cel puțin pe moment, avea valoare de convingere. Și nu era puțin lucru. Mai ales atunci când și episoadele dintre bătăi trec pline de aceeași indiferență care, de fapt, vrea să te învețe să stai la locul tău, dar care, până la urmă, se constituie în convingerea că nimeni nu te iubește.

Celelalte două tipuri de control parental, pe care le vom prezenta succint în cele ce urmează, urmând să dezvoltăm subiectul în articolele următoare, se concretizează sub forma educației permisive și a educației autoritative.

Educația permisivă[9] promovează imaginea unui părinte tolerant, care nu practică pedeapsa de nici un fel și are o atitudine de afirmare și susținere față de impulsurile, dorințele și acțiunile copilului, indiferent de natura, de motivația sau de urmările acestora. Copilul este consultat în ceea ce privește formularea regulamentelor și luarea deciziilor care îl privesc, având libertatea de a se supune sau nu acestora. Totul fără repercusiuni. Ba mai mult, copilul nu are sarcini casnice precise – sau, dacă are, le îndeplinește doar dacă vrea. Cu alte cuvinte, un tip de educație care permite libertatea absolută a unui copil aflat dincolo de orice control, influență sau implicare, iubitoare sau neiubitoare, a părintelui său.

În fine, educația autoritativă[10] promovează o relație părinte-copil bazată pe o coordonare adultă rațională și iubitoare, născută din experiența multor generații de părinți, care s-au propus ca modele existențiale pentru propriii lor copii. În acest tip de educație există reguli, dar acestea sunt nu impuse la modul absolut și violent, sub amenințarea pumnului, ci sunt explicate, iar eficiența lor este demonstrată. Deși recunoaște și susține calitățile copilului, în educația autoritativă părintele e cel ce stabilește standardele către care acesta trebuie să tindă în viitor, standarde pe care le promovează și le susține prin explicații și exemplu personal. Orice încălcare deliberată a regulilor stabilite de comun acord atrage după sine o pedeapsă care a fost făcută cunoscută dinainte și care se constituie, prin urmare, într-un risc conștient asumat.

Iată, așadar, cele trei tipuri de control parental care au fost identificate în urma numeroaselor studii efectuate de specialiști în domeniul educației. De-a lungul vremii, ele au influențat într-o foarte mare măsură practicile educaționale adoptate în sânul familiei sau în instituții, iar rezultatele, putând fi cuantificate, au constituit baza științifică a studiilor menționate în prezentul material, precum și în cele ce vor urma.

Unde ne situăm fiecare dintre noi, dar mai ales unde ar fi de dorit să ne situăm, vom decide pe parcurs. Cert este că avem datoria de a lua aceste decizii în cunoștință de cauză și, mai ales, atunci când nu este prea târziu. Căci orice copil este ca un copăcel: dacă îi vei pune un sprijin și-l vei cerceta mereu cu iubire, fiind întotdeauna în prejma sa când este foarte tânăr, el va crește drept, falnic și rezistent; dacă însă va fi lăsat să crească așa cum socotește el de cuviință, se va modela după bătaia vântului, după umbrele pământului și după buruienile și tufele din preajma sa. Zadarnic vom încerca să-l îndreptăm atunci când trunchiul său este deja gros. Numai toporul va reuși.

Educație fără iubire?

Mama mamei mele iubea foarte mult florile. Mereu era între ele, în grădinița cu flori. Iar eu o priveam printre gene, întinsă pe o iarbă verde, înaltă, pe care doar nepoții aveau voie să-și pună păturica și s-o culce sub greutatea trupurilor lor de pruncuți cruzi. Părea o regină în halatul ei înflorat, foindu-se preocupată printre tufele pline de culoare și miros. Avea fel de fel de flori, dar le căuta cu precădere pe cele de primăvară. Erau, spunea ea, și parfumate, și colorate. Deasupra ei ningeau în plină căldură de început de mai coroanele grele de floare ale vișinilor. Toată curtea bunicilor mei era plină de iarbă și vișini. Niște vișini smeriți și bătrâni ca niște cupole de catedrală. Câteodată, mamaie se îndrepta de spate cu greu, privind în înaltul cerurilor adânci. Și eu știam ce greu trebuie să-i fie să aibă grijă de flori, pentru că era tare bătrână. Și o întrebam: „De ce te mai trudești, mamaie, dacă te dor șalele?” „Pentru că nici buruiana nu crește fără dragoste, dragu’ mamii!”.

Dar omul? Omul cum să crească fără iubire? Unde, în scripturi sau în filocalii, scrie că se poate zidi fără iubire? Sau în care filosofie a pământului oamenii pot fi oameni fără dragoste? Nimic nu zămislește, nu crește și nu se întărește în ură, indiferență sau rigiditate excesivă și nesfârșită. Pentru că, dacă va trece lumea cu toate ale sale, la sfârșit „vor rămâne acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” 1 Corinteni 13:13

Atenție, însă, să iubim cu iubire ziditoare! Cu iubire autentică, care ajută pruncul să devină un adult echilibrat, nu un veșnic neîmpăcat copil care, chiar și la vârsta la care ar putea avea la rându-i copii, găsește prioritare propriile nevoi, se lasă alimentat în continuare de un egoism pe care tocmai eu i l-am dezvoltat cu o iubire manifestată într-un mod nefericit. Să fim realiști! Nu totdeauna cel mai nou gadget pe care nu-l are nici un puști din anturajul său, sau cea mai exotică destinație de vacanță pe care toți o vor invidia, sau hainele mereu în pas cu trend-ul mondenităților înseamnăiubire. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, prin toate acestea vreau mai curând să spun: „Iartă-mă că nu sunt lângă tine atunci când ai nevoie de mine! Iartă-mă că nu am timp să-ți arat drumul pe care poți merge fără să te pierzi! Iartă-mă că, în loc să te pun la adăpostul unor reguli iubitoare, te las să-ți alegi, după un instinct tânăr, nedesăvârșit, propriile tale reguli!” – decât „Te iubesc!”. Așadar…

Iubiți-vă copiii cu înțelepciune!

[1] Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în catehetica orthodoxă, Ed. Sofia, București, 2004, p. 129.

[2] Irina Petrea, Și tu poți fi supernanny, ed. Trei, București, 2007, p.131.

[3] Diana Baumrind, The Discipline Controversy Revisited, în „Family Relations”, vol. 45, nr. 4 (oct. 1996), publicat la http://www.jstor.org/stable/585170, vizitat la 21.01.2014, p. 405-414.

[4] Idem, Effects of Authoritative Parental Control on ChildBehaviour, Ed. University of California, Berkeley, p. 890.

[5] A. Gessel, A Guidance of Mintal Growth in InfantandChild, Ed. Macmillan, New York, 1930, p. 30-31.

[6] Ibidem.

[7] Diana Baumrind, op.cit., p.890.

[8] Irina Petrea, op.cit., p.36.

[9] Diana Baumrind, op.cit., p.889.

[10] Diana Baumrind, op.cit., p.891.

Autor: Alina Mirică

Sursa: Familia Ortodoxa

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss