Oamenii nu sunt paltoane

Oricât de ciudat ar părea pentru unii, oamenii chiar nu sunt paltoane, nu sunt rochii deasupra genunchilor, nu sunt costume impecabile agățate pe un umeraș robotic.



Oamenii sunt oameni și merită mai multă considerație. Nu că hainele n-ar avea sufletul lor și că nu merită tratate egal, dar, totuși, cu toată deferența, oamenii nu sunt paltoane, iar paltoanele nu sunt oameni.

Mandatul președintelui nostru, Excelența Sa domnul Klaus Werner Iohannis, s-a făcut remarcat, încă de la început, prin modul imperial în care Măria Sa și-a azvârlit, nervos, paltonul regal pe mașină, pentru că aghiotantul de la SPP nu a fost îndeajuns de ager încât să i-l ia de pe umeri la timp. Iar asta se întâmpla pe un aeroport din Franța, țara în care astfel de fițe s-au sfârșit, în cele din urmă, la ghilotină. Ghinion.

După #Colectiv, Klaus Iohannis a părut, o vreme, uman. A anulat recepția de 1 Decembrie de la Cotroceni, a impus, cumva, o decență îndoliată. Până când s-a dus să bată pas de gâscă, pe covor roșu și cu fanfară, la instalarea unui ministru din, în sfârșit, „guvernul lui“. Nu e o problemă majoră. Omului îi plac ceremoniile, fireturile, fanfarele, bățoșeniile. Nu-i plac oamenii, însă. Îi plac mai mult imobilele. “Noi nu avem copii, deci alţii au investit în copii, în educaţia copiilor, noi am investit în imobile“.

Asta spunea președintele nostru în 2014, în campania electorală. Multora li s-a părut irelevant. Aia e, ne-am zis. Ăsta e meșterul Manole, neînduplecat, ferm, dar dur, capabil să ne zidească pe toți numai să vadă construcția gata. Din păcate pentru noi, mănăstirile simbolice nu se construiesc în vacanțe prelungite, în absențe îndelungate și în total dispreț față de oameni.

Cumva, după 30 de ani, nu mă prea mai interesează cum îl cheamă și cine este președintele țării. Aș vrea, totuși, ca el, oricine ar fi și oricum l-ar chema, să dea semne de umanitate. Să pară, măcar, viu. Fie și din rațiuni electorale. Când, de Ziua Marinei, la Constanța, actualul președinte a manifestat o superioară nepăsare în posterior față de leșinul unui soldat, la doi metri de el, lucrurile au devenit destul de clare.

Omul e incapabil de empatie. Măreția funcției îl copleșește. Îl transformă într-un mecanism lipsit de sentimente. Leșinul ăla i-a furat câte ceva din discursul sacadat, rostit într-o limbă de lemn demnă de o cauză mai bună. Trebuia să fie momentul lui de glorie, anterior băii forțate de mulțime. Și un soldat american i-a suflat caimacul. Dacă ar fi putut, sunt sigur, ar fi luat soldatul și ar fi dat cu el de capota mașinii, în dușmănie.

Dar oamenii nu sunt paltoane, Măria Ta. Pur și simplu nu sunt…

Autor: Patrick Andre de Hillerin

Sursa: Libertatea.ro