C O N T R A P R O P A G A N D Ă

O voce din elita ţării

Motto: “Râsul te râde şi
batjocora te batjocoreşte”
(zicală populară)


Ca şi cum nu ne-ar fi de ajuns câte ne dor, mai suntem şi dispreţuiţi. Şi nu numai noi, cei în viaţă, care ne-am lăsat amăgiţi, dar e discreditat tot neamul nostru şi din toată istoria lui.
Adică şi părinţii, şi bunici, şi străbunicii, pe care nu-i mai avem şi cărora le suntem datori.


De aceea am considerat necesar să ne oprim asupra unei „voci” otrăvitoare, fiindcă nu aparţine unui anonim: e vocea persoanei care conduce Institutul Cultural Român, instituţia care ne reprezintă ţara în lume! E vocea domnului Horia Roman Patapievici, care în comunism a studiat fizica şi pe care tatăl său l-a „crescut în belşug”, după cum spune în opera sa „Politice” la pag. 56. Domnul Patapievici îşi exprimă opiniile de filozof-fizician şi gânditor profund într-un număr de scrisori adresate domnului Alexandru Paleologu, în Franţa. Au fost publicate, apoi, în cartea „Politice” în 1996, care a cunoscut 4 ediţii şi care cuprinde şi alte eseuri cu referire la prezentul politic. În paginile amintite avem neplăcuta surpriză să ne regăsim sub o adevărată ploaie de injurii, de dispreţ şi de batjocură de neimaginat. În mod simplist, pentru autor lumea românească de pe 22 decembrie ’89, se împarte în două categorii: „cei care au ieşit în stradă şi mi-au salvat viaţa şi cei care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii”. În concepţia dumisale, cei care n-au ieşit în stradă îi sunt inamici şi, probabil, l-au încărcat de grele resentimente!

Am să folosesc propriile expresii, ca să nu greşesc în a i le reda: „Aproape nu există lucru în jurul meu pe care să nu-l detest”, „fiindcă trăiesc într-un tembelism românesc”, „într-o societate spălată pe creier”. Despre poporul român spune că este „un popor cu substanţă tarată” (bolnavă), oamenii au „feţe patibulare” (vrednice de spânzurătoare), „ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, guri vulgare, o vorbire agramată şi bolăvănoasă”. Mai recent, într-o emisiune tv, a susţinut că maneliştii vorbesc mai corect româna decât oamenii din mass-media. Dar nu uită să sublinieze că „româna este o limbă în care ar trebui să încetăm să mai vorbim… sau să o folosim numai pentru înjurături” (p. 67) şi că „aproape încontinuu îmi e ruşine că sunt român” (p. 26).

Aflăm apoi de la acelaşi autor şi „iubitor de ţară” că „românii sunt un neam flecar şi lipsit de Dumnezeu” (p. 35). Referindu-se la spaţiul mioritic, cu care s-au contopit toate generaţiile de români, spaţiu caracterizat prin blândeţe tolerantă, spirit receptiv, curaj şi patriotism, preşedintele I.C.R., cu ochiul şi simţul intelectualului de elită, ne spune că suntem: „intoleranţi, xenofobi, violenţi, laşi… şi un ocean de prostie. Chiar şi intelectualii sunt incredibili de proşti” şi „cu o educaţie pur românească nu poţi face nimic”.

Aproape că mi-i imposibil să-l mai citez pe domnul Patapievici, dar voi continua, cu scuzele de rigoare; iată cum ne mai „laudă”: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un c_ r, fără şira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. Făcând referire la opiniile academicianului E. Simion privitoare la unele creaţii, neagă şi existenţa unui adevăr filozofic, concluzionând: „chiar şi într-o poiană de narcise, un c_ _ _t, miroase tot a c_ _ _t” (p. 44). Horia Roman Patapievici, care conduce o instituţie de cultură, cu care ne reprezintă ţara în lume, se consideră competent şi om de elită şi ne face o mare „favoare”: cheltuieşte bani grei din bugetul acestui „popor de proşti, de flecari şi fără Dumnezeu”.

Ca elitist (nu om comun, de serie), ci creator de excelenţă, de unicitate, consideră că „trebuie să ne smulgem din vraja acestei minciuni, care este România” (p. 66) că şi „în mediul rural au rămas, azi, ţărănoi stricaţi… şi nu se mai poate face nimic nici din ei” (p. 62).
Cum îşi justifică filozoful opiniile? El spune că acestea sunt un „diagnostic politic” din 1990 şi că numai „lipsa unei culturi” nu-i acceptă stilul. Susţine că imprecaţia şi chiar pornografia sunt „un tip pur literar” şi chiar îl citează pe Baudelaire: stilul acesta „displace tuturor imbecililor”. Despre elita din care face parte spune: „Aici, la Bucureşti, suntem o mână de lucizi înecată într-un hârdău de fecale supurând de nestinsă putoare” (pag. 40). Ca să încheiem cu materialul clientului, îi urăm poftă bună şi considerăm că ar trebui să fie supărat pe preşedintele ţării care i-a dat aşa o funcţie în cultura poporului pe care îl detestă.
Despre noi, îl putem asigura că ne respectăm neamul cu strămoşii ale căror oase au devenit coline înverzite. Că ne ţine vii aerul curat al Carpaţilor şi ne vorbim limba noastră „limbă sfântă, limba vechilor cazanii”. Ţara este, până şi acum, ca o poiană de narcise, chiar dacă uşor brumate, dar pe domnul autor îl vedem tocmai materia care ne spurcă peisajul mioritic.

Ca să-mi cruţ stiloul, am folosit, în locul unor litere, punctele, dar am respectat vocabularul unui „elitist” norocos.
În trecut a fost crescut în belşug, iar în prezent, în graţiile şefului de stat.

Prof. VIORICA LAVRIC,
sursa: crainou.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss