C O N T R A P R O P A G A N D Ă

O scrisoare de la Sandu Tudor şi o fotografie inedită cu adevărata elită a României

Născut în anul 1899 la Bucureşti, Sandu Tudor (pe numele său adevărat, Alexandru Theodorescu ) va fi, de-a lungul epocii interbelice, ofiţer de marină şi profesor de liceu, poet şi publicist anticomunist şi antifascist de renume. În 1948 devine călugăr, sub numele de Agaton, la Mănăstirea Antim din Bucureşti. La Antim organizează şi conduce grupareaRugul Aprins. După o primă arestare şi o detenţie de trei ani, Agaton se aşază în Schitul Cresna din judetul Gorj, unde este hirotonit ieromonah. Apoi îmbracă schima cea mare şi devine ieroschimonahul Daniil, în Mănăstirea Neamţ, de unde se va retrage la Schitul Rarău. E arestat de Securitate, în noaptea de 13/14 iunie 1958, şi i se confiscă toate manuscrisele, după cum notează Bartolomeu Anania în volumul Monahul Daniil (Sandu Tudor) – Acatiste (Ed. Anastasia, 1997).


Astfel a dispărut, înghiţită fără urmă, una din marile conştiinţe ale Ortodoxiei româneşti. Conştiinţa – adică luciditatea, trezvia – s-a convertit, firesc, în mucenicie. Ce a rămas în urma unui om despre care se spune că a citit şi a  scris enorm? Nişte cărţi, câteva amintiri, regrete… şi iată, o scrisoare, un îndreptar duhovnicesc care îl pune pe monahul Daniil în rând cu marii duhovnici-epistolieri din Răsărit şi din Apus: de la Sf. Vincent de Paul la Ioan de la Valaam.

Scrisă la data de 27 februarie 1956, epistola de mai jos a zăbovit – până în 1998, când am copiat-o de mână şi am publicat-o în revista “Biserica şi probleme vremii” – pe fundul cufărului unui haiduc, la destinatarul ei, domnul George Ungureanu din Câmpulung-Moldovenesc: bucovinean, român de stirpe veche, meşter în snoave şi poveşti, om al pădurii şi stihiilor, muntean sfătos şi deţinut politic care a stat vreme de trei ani în intimitatea lui Alexandru Mironescu. În plină  teroare comunistă a anilor 50, în pădurile Neamţului, Adevărul iradia bunătate şi libertate. (M.P.)

“Prietene,

Mi-ai povestit cândva câte ceva despre dumneata, dureri, suferinţe, încercări, şi poate dacă am fi fost mai vechi prieteni mi-ai fi spus şi de bucurii, căci nu este viaţă care să nu cuprindă şi de una şi de alta.


Te-am ascultat şi, pentru că şi viaţa mea e singuratică şi plină de meditaţie în orice colţ unde mă mişc, m-am gândit mult la cele ce-mi spuneai, precum şi la cele ce observasem fără să-mi spui şi de care poate nici dumneata nu-ţi dai seama, căci omul nu se cunoaşte bine pe sine niciodată, oricat s-ar studia.

Ţi-am ascultat ultima povestire din care înţeleg prea bine că te zbaţi în interiorul făpturii D-tale ca un încarcerat. O, cum te înţeleg, ai vrea să scapi, să-ţi simţi sufletul iar uşor şi liber, depărtat de umilinţele şi deznădejdea ce te-au copleşit, ai vrea să te agăţi de ceva valabil, ceva deosebit, ceva mare care să întreacă tot ce ai trăit, să acopere totul şi să te stăpânească numai acel ceva de care nici D-ta nu ştii prea bine ce ai vrea să fie! Am observat că scrii, deci cunoşti inspiraţia, e şi ea o parte din acel ceva pe care îl doreşti in viaţa D-tale încercată. Am observat că te duci kilometri ca să cunoşti câte un om deosebit, ai fost la mănăstire, ai trecut prin toata gama începătorului în viaţă, trufie, sporovăială etc. dar am reţinut că te-a mişcat ceva, te-a răscolit, ai plâns, te-ai cutremurat descoperind atâta renunţare, atâta iubire simplă şi mare pentru Adevărul  care e Hristos. Orbecăind, prietene, ai ajuns şi aici, şi de aici e posibil să-ţi fi rămas în inimă, ca un moment emoţionant, amintirea ceasurilor zguduitoare de tresărire a adâncimii sufleteşti.  Când mi-ai povestit, pentru prima oară – deşi te cunosc puţin – am observat pe chipul D-tale transfigurarea, luminiţa aceea scurtă, dar orbitoare, care urcă sufletele mari pe înălţimi unde unele rămân mai mult şi creează, altele se coboară copleşite, însă transformate.

Pentru prima dată am simţit că sufletul D-tale mi-e frate; şi e un frate mai mic, care mi-a dezvăluit cu încredere o latură a sa pe care şi-a descoperit-o uimit şi nici nu ştie dacă o mai are: l-a străfulgerat o clipă, l-a zguduit – şi el a rămas nehotărât, nesigur, cu vechile-i suferinţe şi regrete, cu viaţa prinsă cu odgoane groase de lut, fiinţă implantată adânc în minciună, în care se zbate şi se chinuie – şi din adâncuri tenebroase a zărit o clipă lumina de mai sus…

Această constatare m-a determinat să-şi scriu, sunt o mulţime de lucruri pe care ar trebui să le faci pentru prima oară în viaţa D-tale, deoarece D-ta eşti chemat să te desăvârşeşti. De aceea ai suferit atâtea lovituri, de aceea ai fost văduvit de atâtea lucruri, ai fost batjocorit, umilit, înfrânt, ca să te poţi smeri, să înveţi să te smereşti. Retras în smerenie şi în umilinţă voită, vei începe prin a cunoaşte primii paşi de libertate. Conştiinţa se va uşura brusc ca un arc. Sufletul îţi va deveni simplu, inima sinceră ca a unui copil. O, ce fericit vei fi dacă vei reuşi măcar o dată să cunoşti această stare.

Dar pentru asta trebuie să te lupţi cu D-ta însuţi ca un leu, să-îi recunoşti totul, şi bine şi rău, cu curaj, să te lepezi de păcatele grele, să te îndepărtezi de ce e murdar sau ce te-ar murdări prin cugetări sau fapte ca: răzbunari, ponegriri, bârfiri, ură, revoltă etc. – toate fac primul rău nouă înşine şi… mai puţin obiectului urât. Acestuia poate să-i facă şi un bine, poate să-l scutească de regrete, considerandu-şi vina lichidată in faţa urei ce i-o porţi. Aici mă refer numai la drama D-tale familială.

Îndrăznesc însă să mă refer şi la prieteni, fii atent, sufletul D-tale e derutat, credinţele zdruncinate, o influenţă rea îţi poate strica; şi nu uita că cel mai bun prieten al omului gânditor este singurătatea, în ea te arăţi cum eşti, cu ea meditezi, chibzuieşti, plănuieşti, te umpli de spirit şi înţelepciune şi drumul D-tale îşi lărgeşte treptat suprafaţa pe care o netezeşte şi o urmează înţelepciunea. Nu face caz de cunoştinţa nimănui, orice om e un biet om, azi e aşa, mâine poate să fie altfel, nu te încrede în nimeni decât în Dumnezeu, pe care să-l rogi ca un copil să-ţi dea putere, sănătate şi pace sufleteasca.

În momentul de faţă D-tale nu-ţi poate fi nimeni de folos, decât numai bunul Dumnezeu, căci ce om poate să te iubească, cu toate slăbiciunile şi inegalităţile personale, în ceasul disperării, când nu mai ştii ce vrei, nici ce-ţi trebuie?

O femeie? E cel mai puţin folositor, ea te va sili pe nesimţite să-ţi urneşti întregul eu, încărcat de nelinişti, spre ea, ca şi cum ea ar fi centrul pământului! – Crede-mă, prietene, nimic nu-ţi poate ajuta singur, gândind intens şi cu curaj, smulgând lipsurile ce dăinuie înlăuntrul fiinţei bine păzite de vanitate şi punând în locul lor sentimente mai proaspete, adânci şi… aşa de simple… iertarea, bunătatea, cumpătarea, răbdarea, sinceritatea etc.

De fapt, într-o scrisoare cât pot fi cuprinse din adevărurile trăite de o fiinţă asemeni D-tale încercată? Cu toată dorinţa ce am să te îndrumez, să te ajut, ar fi insuficiente bietele scrisori, chiar de ar fi mai multe. Nu-ţi bate capul să afli cine ţi le scrie, nu te-ar mulţumi mai mult. Aş vrea numai să reţii şi să crezi că ceea ce mă determină să-ţi scriu e o oarecare asemănare de fire, cândva şi eu m-am risipit iubind, urând, dorind una şi alta din tot ce e omenesc şi e pe lume. Şi între ele aveam scurte răgazuri de inspiraţie, scriam, cugetam, apoi toate m-au obosit şi am dorit ceva unic şi sublim; pentru aceasta am făcut o mulţime de greşeli şi am suferit, până am aflat că acel ceva e dragostea de Dumnezeu.

Cu bine!

P. S. Iţi voi mai scrie, sper că scrisorile mele îţi vor folosi câtuşi de puţin. Fii discret, nu le arăta la nimeni, umple-ţi viaţa cu aceste sfaturi sincere, nu e un subiect de roman ieftin; dar nu am ocazia să-ţi vorbesc şi simt o obligaţie morală să te ajut, să-ţi ţin de urât; cu ceva mai viu decât o carte.

Scuză-mi scrisul cu unele greşeli; îţi scriu în fugă, printre foarte puţinul timp pe care îl am, nu te interesa de formă, ci caută a înţelege fondul.”

Nota M.P.Public aici, din arhiva personală, şi o fotografie inedită cu Dumitru Stăniloae, Ion Petrovici şi Nichifor Crainic, supravieţuitori ai temniţelor comuniste. Unii sunt cu tripleta Eliade-Cioran-Ionesco, alţii votează cu tripleta Liiceanu-Pleşu-Patapievici. Fiecare cu treimea lui.

sursa: focuriinnoapte.blogspot.ca

Related Posts

2 Responses “O scrisoare de la Sandu Tudor şi o fotografie inedită cu adevărata elită a României”

  1. i.nic. carasteanu says:

    Daca toate TRIPLETELE lupta si lucreaza pentru Romania nici nu conteaza geneza lor si nici votul nostru. In masura in care pe CRUCEA GRUPULUI LOR STATUAR lor va scrie TOTI AU LUPTAT PENTRU ROMANIA, eu unul ma inclin in fata fiecaruia. Dar asta nu o pot stabili corect contemporanii lor ci POSTERITATEA !

  2. Tudor M says:

    Sublimul acestei epistole, revelarea acestui suflet deosebit care a fost Sandu Tudor, este ‘stricata’ de nota de subsol a autorului(?)acestui articol,M.P, care face o comparatie absolut stupida intre ‘triplete’. Ii recomand sa citeasca de o suta de ori aceasta epistola, ca sa inteleaga cu adevarat sensul acesteia

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss