C O N T R A P R O P A G A N D Ă

O replică de Mircea Platon – (NEO)CONSERVATORUL SINTETIC

1. O BUTADĂ A LUI NAE

Butada lui Nae Ionescu conform căreia dacă nu eşti de stânga în tinereţe înseamnă că nu ai inimă şi dacă nu eşti de dreapta la bătrâneţe înseamnă că nu ai minte a făcut carieră în România postdecembristă. Lucru normal, dat fiind faptul că România ultimilor două decenii a fost una a clarificărilor doctrinare şi a limpezirii opţiunilor personale. E firesc, şi legitim, să ne schimbăm, subţiem, rafinăm, dezvoltăm opţiunile ideologice. Poţi deveni, din comunist, un om de dreapta, mai ales dacă prefacerea ideologică a fost însoţită de o înnoire religioasă. Poţi deveni, din comunist, socialist, sau din legionar, conservator. Maturizarea poate duce în direcţia moderaţiei sau a radicalizării politice. Evantaiul opţiunilor şi algoritmii teologico-politici sunt practic infiniţi. Dar, pentru a fi serioase, toate aceste prefaceri cer timp. Un om care azi e legionar, mâine stângist, poimâine neoconservator e fie neserios, fie oportunist. E, în ambele cazuri, într-un minorat intelectual sau moral din care trebuie ajutat să iasă nu prin polemici, ci printr-o pedagogie fermă al cărei scop e responsabilizarea subiectului.

Când, în august 2008, Mihail Neamţu a publicat în revista Idei în dialog un articol pe marginea “cazului Corneanu” în care aproape jumătate din text era dedicată unor atacuri la adresa mea şi a familiei mele, am tăcut. Deşi am fost îndemnat să-i răspund, am încercat să trec peste episodul respectiv din cauză că nu ştiam prea bine cu cine aş fi polemizat: cu legionarul Neamţu, cu socialistul Neamţu sau cu neoconservatorul Neamţu? Natura gazoasă a scrisului dlui Neamţu făcea imposibil un răspuns dar cere, având în vedere insistenţa dlui Neamţu, câteva clarificări şi puţin aer proaspăt.

2. RECONSTITUIREA

“Inflaţia retorică” a dlui Neamţu are două părţi. Prima e dedicată unei critici a elanului cuminecător al ÎPS Corneanu şi a avântului iertător al Sinodului. A doua parte e dedicată “slavofililor” şi subsemnatului, considerat “epitomul” unei tendinţe curente, “radicale”, în Ortodoxie. Refractată în ocelii analitici ai dlui Neamţu, bătălia din jurul “cazului Corneanu” are trei tabere. Prima tabără e cea a radicalilor pro-Corneanu şi e reprezentată de “poetul Cristian Bădiliţă” şi de “literatul Mircea Mihăieş“. A doua tabără e cea a radicalilor anti-Corneanu, nenumiţi, dar denunţaţi tenebros ca “folosind fără scrupule cele mai avansate mijloace de comunicare” (internet, satelit, telepatie?) şi reprezentaţi pentru uzul polemic al dlui Neamţu de subsemnatul. A treia căpiţă e cea a moderaţilor, reprezentată “pro” de “diplomatul Teodor Baconsky” şi de “jurnalistul Marius Vasileanu”, şi “contra” de teologul Radu Preda şi de ieromonahul Savatie Baştovoi. Deasupra acestor tenebre iniţiale, bâzâie judicios duhul dlui Neamţu, un Solomon care se vrea judecător fără a fi pledat vreodată convingător o cauză.

În cele ce urmează, nu voi încerca să apăr tabăra “radicalilor”. Şi aceasta pentru că nu mă consider lider de facţiune în Biserică. Ceea ce am încercat să fac, alături de alţi creştni văzuţi şi nevăzuţi, a fost să mărturisesc, după putinţă, adevărul de credinţă neştirbit al Bisericii Ortodoxe. Un Adevăr care nu e al meu, sau al “fârtaţilor”. E al tuturor celor care vor să-L primească şi să-L mărturisească. Dacă acest lucru ne-a transformat într-o “facţiune”, acest lucru se datoreşte nu naturii fragmentare a Adevărului mărturisit de noi, ci naturii acomodante, neguţătoreşti, “postmoderne”, după cum o numea Radu Preda, a ortodoxiei propovăduite de “elitele” intelectuale şi sinodale cu care am ajuns să ne intersectăm nu axial, ci marginal-instituţional.

Atacând facţiunea radicală prin mine, dl Neamţu comite o eroare deoarece linia de atac a domniei-sale ţinteşte prea mult în faptul că eu locuiesc în SUA. Sub pana domnului Neamţu, argumentele mele sunt cele ale unui desţărat paseist, ale unui om care, stând în America, “bovarizează idilic cu gândul la România profundă”. Sunt gata să conced că insinuările dlui Neamţu ar putea avea oarecare valabilitate dacă mi-aş fi schimbat poziţia după ce am plecat din ţară, dacă mi-aş fi descoperit pasiunea pentru România profundă abia după ce am părăsit România. Dar nu e aşa, şi oricine a urmărit, precum a făcut dl Neamţu, activitatea mea publicistică, ştie că întotdeauna am scris în sensul dreptei conservatoare, şi că acest lucru m-a costat de altminteri. Psihocritica dlui Neamţu e deci prezumţioasă şi aducerea în discuţie a copiilor mei – sub pretextul că viaţa mă “obligă” sa-mi educ “copiii la şcoală în limba lui Jefferson”-, impardonabilă.[1]

Argumentul dlui Neamţu ar ţine apă dacă eu aş fi singurul care “visează” la o Românie al cărei viitor nu presupune eradicarea trecutului, ci se bazează pe recuperarea coloanei vertebrale a acestui trecut, pe conservarea identităţii naţionale şi a verticalităţii religioase. Dar ce ne facem dacă eu şi cu Ovidiu Hurduzeu suntem, dintre “radicali”, singurii expatriaţi? Cum explici faptul că tot la o Românie profundă, adică cinstită, s-au raportat, în contextul polemicii din jurul “cazului Corneanu”, şi radicalii care nu s-au expatriat, oameni de profesiuni, gusturi şi temperamente diferite: de la artistul Dan Puric, la actorul şi teologul Răzvan Ionescu (admirator al “păşunistului” Vlahuţă), la profesorul de limba română, şi traducătorul marilor scriitori catolici Dante şi San Juan de la Cruz, Răzvan Codrescu, la omul de presă Claudiu Târziu, sau la publicistul creştin Gheorghe Fedorovici? Oare, stând în România, şi ei bovarizează ca “expatriaţii” Platon şi Hurduzeu? Şi oare ar trebui toţi cei plecaţi să se considere “norocoşi” că au “scăpat” din România şi să stea în colţul lor, rozându-şi posesiv osul? Asta ar face dl Neamţu dacă s-ar expatria? E oare dl Neamţu de părere, precum Săptămâna pe vremuri, Iliescu după ‘89 şi dl Valentin Protopopescu astăzi [2] – că cei care nu mănâncă “salam cu soia” nu au voie să spună nimic în privinţa României prezente şi viitoare?

Dincolo de clarificarea acestor opţiuni personale, nu am înţeles de ce dl Neamţu mă judecă sub rubrica “excurs despre tentaţia slavofilismului” de vreme ce nu aduce nici o dovadă în acest sens. Am avut senzaţia, citind rândurile dlui Neamţu, că domnia-sa polemizează cu altcineva, că şi-a construit un “Mircea Platon” de paie pe care îl străpunge, cu acneică determinare, indiferent de subiect. Aşa se explică probabil şi faptul că dl Neamţu mă asaltează ca “antioccidental”. Acuzaţia e veche, des şi eronat folosită, deoarece consideră critica anumitor aspecte ale Occidentului drept anti-occidentalism. Dar critica Occidentului e o activitate legitimă într-o democraţie occidentală. Temenelele asiatice în faţa celui care îşi dă şi ţie un os de ros sunt mai străine şi mai dăunătoare Occidentului decât francheţea liberal-aristocratică a criticii şi verticalităţii.

Eu nu critic Occidentul pentru că aş fi anti-occidental, ci tocmai pentru că sunt pro-occidental şi pentru că mi se pare că anumite idei şi instituţii ale actualului Occident contribuie la propria surpare. Dacă nu aş considera România ca fiind parte a Occidentului, şi deci ca fiind influenţată de şi ca influenţând ceea ce se petrece în Vest, atunci nu m-ar interesa identitatea Occidentului. Dar când acele idei şi instituţii, precum marxismul, diferitele fundaţii globalizante [3], multiculturalismul, relativismul religios etc., sunt importate naiv sau impuse de activişti occidentali şi de acoliţii lor băştinaşi în România, atunci mi se pare cu atât mai mult de datoria mea să reacţionez, fie că sunt în România, fie că sunt în Vest. Când eram în România mi se spunea mereu să tac pentru că nu înţeleg cum e în Occident. Acum, când am văzut cum e în Occident, mi se spune să tac pentru că nu mai stau în România. Dar, domnilor, daţi-mi voie…

După ce m-a evacuat din România prezentă, dl Neamțu vrea să mă facă să mă lepăd și de România trecută. Și o face răstălmăcind ce am spus și insinuând ce nici prin gând nu mi-a trecut. Astfel, declarația mea cum că “singura Românie respirabilă mi se pare România neintegrată, România veche”, îi prilejuiește dlui Neamțu mirarea piezișă: “Cât de veche? ne putem întreba. România în care propunerea numerus clausus interzicea studenților evrei să învețe la Universitate?” Nu, dle Neamțu, doar România în care adevăratele elite, istorice, ale țării nu fuseseră distruse ca să se facă loc unor nulități care scriu și trăiesc “pe linie”.

Ușurința de care dă dovadă dl Neamțu – altminteri asudând nuanțe atunci când vine vorba de disculpat vreo instituție globalizantă care ar putea acorda burse – în a reduce istoria României la neagra “reacțiune” e de natură a ne înfiora. Așadar, după logica de comisar ideologic a lui Neamțu, dacă spui că îți place Iașiul vechi [4], se cheamă că ești un apologet al lui A. C. Cuza. Acest tip de raționament conform căruia “trecutul e vinovat” și de aceea trebuie lichidat e caracteristic atât vechiului marxism cât și noii poliții ideologice, pe care altminteri Mihail Neamțu și-a făcut o meserie din a le combate [5].

Ceea ce mă miră pe mine e faptul că dl Neamțu, acuzându-mă de legionarism pentru faptul că apăr România veche, tradițională, atât cât a mai rămas din ea, se lansează, la doar câteva zile distanță, într-o filipică la adresa stării de fapt din Marea Britanie care, zice dl Neamțu: “Ne oferă imaginea unei țări fără identitate. Repudierea fără nuanțe a întregului trecut colonial, degradarea prestigiului monarhic, diluarea credinței în Biserica Anglicană, socialismul economic, rata demografică negativă, criza iminentă a sistemului de pensii, precum și rata masivă a imigranților din arii culturale puțin compatibile cu lumea occidentală fac din viitorul Angliei, al Țării Galilor și al Scoției o destinație tot mai greu de recunoscut.”

Aș putea să întreb dacă nu cumva dl Neamțu deplânge Anglia veche pentru că e rasist sau antisemit și suspină după vremurile când în universitățile britanice nu își găsea locul nici un profesor evreu. Dar nu o fac. Pentru că nu despre asta e vorba. Și pentru că știu că dl Neamțu nu e fascist. Fascismul nu e profitabil astăzi. Dar, totuși, de ce îl deranjează că am deplâns în cazul României ceea ce domnia-sa deplânge în cazul Marii Britanii? Să fie mai legat de Marea Britanie decât de România? Nu cred. Nu știu. Cert este că bufnița dlui Neamțu plânge pe ruinurile Angliei și prosperă printre cele ale României.

Aceeași bufniță buimacă, pe care lumina soarelui o debusolează, reușește să se contrazică și atunci când într-un articol acuză ecumenistul Consiliu Mondial al Bisericilor de derive stângiste înspre ecologism și grijă pentru soarta lumii a treia, pentru ca în “Inflația retoricii” să urechească lumea ortodoxă pentru că: “Am uitat soarta mizerabilă a continentului african”. Așadar nu avem voie să ne interesăm de impactul real al integrării în UE și al globalizării asupra României și a Bisericii – nu ca instituție, ci ca trup al lui Hristos – din cauză că trebuie să ne concentrăm asupra a ceea ce se întâmplă pe continentul african. Mărturisesc că sunt lipsit de ubicuitatea paternalistă a dlui Neamțu. Eu trebuie să lupt deocamdată pentru a dovedi de ce am dreptul să vorbesc despre România. Mi-e teamă că, în cazul Africii, chiar nu am nici un as în mânecă: nici nu am venit din, nici nu mă îndrept spre Africa.

3. DIALECTICA NEANTULUI
Insinuările acuzatoare ale dlui Neamțu sunt cu atât mai lipsite de legitimitate cu cât nu înțeleg de pe ce poziție sunt făcute. Dl Neamțu nu pare a-și fi găsit, și deci nu pare a-și ști, locul. Nu știu, pentru că nu știe nici domnia-sa, de unde vorbește. Îl aud, dar nu-l văd. E peste tot și nicăieri, spune orice și deci nimic.

În anii ’90, dl Neamțu, care astăzi vânează antisemiți printre cei care nu pot suporta România miliardarilor de carton și care preferă o căpiță de fân unui bloc comunist și o mănăstire sau o casă veche unui om nou sau unui cubicul de corporație multinațională, în anii ’90 deci, dl Neamțu scria, în revista Puncte cardinale (anul IV, nr. 11/47, p. 14), următoarele: „Să ne mai întrebăm atunci de ce acești numeroși ‘intelectuali’, mulți dintre ei gazetari, istorici sau analiști politici (…), nu pot înțelege Legiunea și pe Căpitanul ei? Nu pot înțelege de ce Garda de Fier a fost înainte de toate o mișcare spirituală, o școală de refacere a sufletului românesc, în care, după cum spunea Codreanu (ascultând povața lui Hristos, Marcu 11, 23), ‘intră cel ce crede nelimitat’ și rămâne afară ‘cel ce are îndoieli’.”

După aceste rătăciri de tinerețe, pardonabile de altminteri, dl Neamțu a trecut la lucruri mai serioase. Pentru a înțelege această nouă etapă, din care încă nu a ieșit, nu avem decât să comparăm cele două ediții ale cărții domniei-sale, Bufnița din dărâmături (Anastasia, 2005; Polirom, 2008). În ediția din 2005 a Bufniței, dl Neamțu scria despre dl Teodor Baconsky după cum urmează: “Totuși, tonul neconsolat al autorului, care revine frecvent în tirade împotriva ‘stângii’, considerată univoc ‘criptoateistă’, este poate impropriu. Aceasta nu pentru că T. Baconsky nu ar fi conștient de perfecta relativitate a distincției ‘stânga-dreapta’ din perspectiva noii economii globale (care, în esență, practică o politică antisocială), cât mai ales pentru faptul că istoria socialismului european este marcată de importante stagii de reflexie creștină (…) Este dificil în siajul încă proaspăt al comunismului să încerci o readecvare a ideii de stânga, privită exclusiv din perspectiva ideilor creștine. Totuși, dominația contemporană a ideologiei economice liberale nu trebuie menajată din prea multe scrupule istorice.” [6]

Dacă vi se pare că rândurile de mai sus îl așază pe Neamțu în vecinătatea lui Dragoș Bucurenci sau a lui Costi Rogozanu, atunci mergeți la ediția a II-a a Bufniței, “revăzută și adăugită”, din 2008, unde pasajul de mai sus devine opusul lui: “Tonul neconsolat al autorului, care revine frecvent în tirade împotriva ‘stângii’ considerate ‘criptoateistă’, este justificat. Teodor Baconsky nu discută distincția ‘stânga/dreapta’ din perspectiva politicilor economice, deși alianța dintre capitalism și ortodoxie a primit nenumărate soluții de cooperare în America de Nord sau Estul Europei.” [7] Restul paginii, care în prima ediție făcea o critică a capitalismului globalist de pe pozițiile unui creștinism socialist, dispare, pentru a lăsa locul unor paragrafe care susțin capitalismul globalist de pe pozițiile unui creștinism neoconservator.

Acum, dl Neamțu este un neobosit susținător al conservatorismului, pe care îl definește ca “pledând pentru dreptul la proprietate, libertatea individuală, economie de piață, anticomunism”. Definiția aceasta e tipic neoconservatoare, eliminând dimensiunea istorică a conservatorismului, transformându-l în simplă ideologie universalistă, dezrădăcinată de elite organice, de cultura locului, de tradiții socio-economice și de antropologia creștină. [8] Azi, când studiază în SUA, dl Neamțu e neoconservator. Ieri, în pragul plecării la studii în socialista UEuropa, era un stângist care, în Cuvântul din martie-aprilie 2002, scria despre Omul recent al dlui Patapievici: “O altă notabilă absență a volumului o constituie tema globalizării, care din perspectiva criticii capitalismului, merita poate o analiză. Spectrul dramatic al polarizării lumii între cei tot mai puțini și tot mai bogați, respectiv cei tot mai mulți și tot mai săraci, criza sistemului clasic de educație în lumea occidentală, degradat sub presiunea tehno-științei, deci a pieții (…) precum și îngrijorătorul dezechilibru de putere între numeroase state ale lumii și marile corporații financiare globale face obligatorie rediscutarea conceptului politic ‘de stânga’ din perspectiva unei sensibilități creștine.”[9]

Omul care scria, când îi venea la socoteală, rândurile de mai sus, mă mustră astăzi că vorbesc despre tragediile produse de expatrierea a două milioane de români și despre ingineriile sociale care tind a transforma România într-o satrapie a EUrabiei și îmi atrage atenția, de sub bicornul său ideologic, că: “Diabolizarea unor fenomene insificient studiate și precar înțelese (precum globalizarea sau transformarea ruralității) reprezintă o eroare…”

4. CINE E DE VINĂ?
De aceeași părere par a fi însă și unii dintre maeștrii autohtoni ai dlui Neamțu. În articolul “Intelectuali” publicat în Dilema veche din 7 august 2008, dl Baconsky scria, ca răspuns la articolele pe care le-am dedicat domniei-sale: “Există câțiva intelectuali români trăitori prin Apusul european sau american care dau cu tifla establishment-ului intern (…) Sunt doar poeții unei Românii ‘vechi’, pe care o idolatrizează neopășunist. Atâta vreme cât societatea noastră nu va fi realmente occidentalizată, lupta lor va părea meschin-contradictorie, precum o fugă de Bach intonată sub bolta de chirpici a unei bisericuțe de țară.”

Dincolo de amănunte tehnice – cum ar fi faptul că, în biserică, vrem să cântăm axioane, nu fugi de Bach, și că bisericuțele noastre de țară au bolți de piatră sau de cărămidă -, dl Baconsky spune că nu putem fi conservatori pentru că e prea devreme. Până nu s-a modernizat România, adică până nu s-au mai distrus și ultimele rămășițe ale trecutului, nu se pot elibera licențe conservatoare. După ce s-a distrus totul, vom putea vorbi. Atât, vorbi, pentru că de făcut nu vom mai putea face mare lucru, decât poate să mumificăm turistic cele câteva mănăstiri – nu din chirpici – care pot servi drept resorturi estivale și cluburi de levitație privată pentru elita în veșnică adulmecare a unității transcendentale a religiilor.

Dacă pentru dl Baconsky e prea devreme pentru a fi conservator, pentru dl Neamțu e prea târziu. În opinia dlui Neamțu, din moment ce oricum folosim internetul (“radicalii” fundamentaliști mai ales, activi pe bloguri ortodoxe) și din moment ce oricum suntem luați de valul globalizării, orice atitudine de sens contrar e trecută sub rubrica paseismului și teribilismului. Prea târziu, prea devreme, un lucru e sigur: “elita” României nu vrea să audă de nici o rezistență la ceea ce aleg, diplomatic, să numească “occidentalizarea” României. O “occidentalizare” care nu e, în opinia mea, decât altoirea vechilor rețele și deprinderi comuniste pe noua structură globalistă. Pe “sistem”. Dar aici, când vorbesc de “sistem”, trebuie să clarific o chestiune.

Dl Neamțu scrie că atribui sistemului când atribute de stânga, când capitaliste, când ecologiste, după nevoi, și e foarte mirat de capacitatea mea de a descoperi o unitate în aceste mișcări divergente. Ceea ce mă miră pe mine însă e cum de cineva ca dl Neamțu, antrenat la NEC să descopere “unitatea transcendentală a religiilor”, nu poate vedea unitatea de sens, dacă nu de metodă, a “sistemului”. Unitate care e fundamentată exact pe “unitatea transcendentală a religiilor”, pe un “Dumnezeu” al banului, al naturii, impersonal, pe o teologie politică având un singur scop: dezrădăcinarea. Fie că exploatează resursele subsolului, fie că instrumentalizează sensul cuvintelor, fie că stoarce de vlagă bateria umană, “sistemul” e unit prin ceea ce uită sau distruge: Dumnezeul întrupat și persoana. În mod straniu, și capitalismul globalist și multiculturalismul dezrădăcinează și “reeducă” persoana, distrugând ierarhiile organice și transformând oamenii în simple mijloace de producție.

*

Adevărul e că, oricât s-ar înfoia, dl Neamțu nu poate fi luat în serios. Mai ales că umblă cu piedestalul la subsuoară și se cocoață pe el înainte de a-mi adresa, ridicol, fraze ca aceasta: “Dacă doar tristețea depeizării, teribilismul și bravada vârstei ar fi în joc, lucrurile s-ar putea lămuri.” Dacă de tristețea depeizării am vorbit, și teribilismul e negociabil, e cumva lipsit de bun-simț ca cineva mai tânăr decât tine să te mustre pentru bravada vârstei. Iar ca un om lipsit de bun-simț să publice, pe 30 decembrie, postscriptumuri despre “bun-simț” e cumva caraghios. Așa cum e și cineva care și-a făcut website [10] dar îți spune că ortodoxia nu se apără pe internet, “ci pe baricadele inimii curățite și ale discernământului cultivat”. Așa e. Numai dacă dl Neamțu ar face ce spune, nu ce face, Neamțu. Dar având în vedere stilul de o ambiguitate nu profetică, ci oportunistă, al dlui Neamțu, care scrie astfel încât, cu minime adaptări, textele sale unisex să poată fi republicate în cele mai diferite contexte politico-ideologice, nu mă miră că dl Neamțu nu face ce spune dl Neamțu. Probabil că și domniei-sale, ca și nouă, îi e greu să înțeleagă ce vrea.

[1] Punctul cel mai de jos al articolului dlui Neamţu e atins când scrie că denunţ “programele academice” care m-au “ocolit” (NEC). Ca să mă ocolească ar fi trebuit să le ies în întâmpinare. Ceea ce nu am făcut.

[2] Vezi Valentin Protopopescu, “Câte ceva despre patriotismul internaut”, în Cultura, nr. 27 (181), 10 iulie 2008: “Românaşii noştri de dincolo urmăresc posturile tv din Mioriţa, ascultă on-line posturile băştinaşe de radio, citesc presa naţională pe net, ştiu absolut tot ce se poate şti despre fosta lor ţară. Sunt foarte critici, se pricep cam la toate, ei au înţeles cum stau lucrurile şi, de la înălţimea experienţei lor prezente, îşi îngăduie tot felul de judecăţi şi aprecieri clar infailibile (…) De unde atâta disponibilitate de timp şi energie pentru aceşti emigranţi doldora de opinii şi de adevăruri?! Când mai au răgaz să fie la curent cu tot ce mişcă în Românica, de unde află resurse afective ca să fie atât de patrioţi încât să ia partea unei realităţi din care au fugit ca iepurii altădată? Au plecat, foarte bine, tot respectul şi toată invidia, dar de unde extremismul abstract şi total fals?!“

[3] Pe lângă SFOS, vezi, mai nou şi activitatea Institutului Aspen, care între 17-19 iulie a organizat la Cluj simpozionul intitulat Multiculturalism: Recognition and respect without exclusion. Înfiinţat în 1950, Aspen Institute şi-a deschis recent o filială şi în România, filială al cărei preşedinte al comitetului executiv e dl Mircea Geoană. Prin statutul său, Institutul Aspen promovează idea “elitelor luminate” (“enlightened leadership”). Iată, în rezumatul lui Cristian Cercel, ce s-a discutat la acel simpozion la care au participat şi Mircea Geoană, Gabriel Andreescu, Radu Duda, Ovidiu Pecican:

“În ceea ce priveşte situaţia din România, s-a adus în discuţie nevoia importării de muncitori, din Pakistan, India, China ori din spaţiul fost sovietic, încă neintegrat în Uniunea Europeană. Muncitorii români din Italia şi Spania nu par a dori să se întoarcă, iar nevoia importării de forţă de muncă va deveni o realitate şi la noi. Cum va face faţă România unei astfel de situaţii? Cum va reacţiona, să zicem, Biserica Ortodoxă Română, atunci când, la un moment dat, comunitatea arabă va cere ridicarea unei moschei la Bucureşti, Cluj, Iaşi sau prin vreun alt oraş? Ce efecte va avea importarea de forţă de muncă asupra populaţiei rome de la noi?”

Vezi Cristian Cercel, Multiculturalism: recunoaştere şi respect fără excludere”, Observator Cultural, nr. 433, 2008

[4] Vezi excelentul articol al Marianei Codruţ, “Vechiul Iaşi”, Ziarul de Iaşi, 31 decembrie 2008.

[5] După cum scrie Daniel J. Mahoney, pentru noua poliţie ideologică: “Trecutul e suspect deoarece a recunoscut importanţa altor valori decât ‘drepturile omului’ şi a arătat o acum inacceptabilă toleranţă faţă de războaie, colonialism, paternalism social, şi autoritarism religios. |n cel mai bun caz, acestui vechi Occident liberal şi creştin i se acordă rolul de ‘preistorie’ a unei încrezătoare şi umanitare democraţii globale. cel mai des însă, e privit cu îngrijorare ca un model care trebuie evitat cu grijjă” (1968 and the Meaning of Democracy, The Intercollegiate Review, Fall 2008, p. 12)

[6] Bufniţa din dărâmături (2005), 165-66.

[7] Bufniţa din dărâmături (2008), 158.

[8] Vezi, pentru o critică a neoconservatorismului, Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A Treia Forţă: România Profundă, Bucureşti, ed. Logos, 2008.

[9] Bufniţa din dărâmături (2005), 209. Comparaţi şi aici cele două ediţii ale Bufniţei. În genere, pentru cine vrea să înţeleagă cum se poate face o carieră, în România, sub oblăduirea “elitei”, citiţi comparativ cele două ediţii ale cărţii şi veţi vedea ce se aşteaptă de la dumneavoastră.

[10] Vezi gruparea Antiteze. Am înţeles că dl Neamţu e un foarte harnic şi talentat “cercetător în domeniul ştiinţelor umaniste”. Nu înţeleg de ce maeştrii săi nu îl ajută să depăşească faza publicistică. Mentalitatea de elev silitor nu e productivă, capitalist vorbind, în jurnalism. Te împiedică să vezi ce se întâmplă în jurul tău pentru că te ţine cu ochii aţintiţi la masa juriului şi pe diplomă. Te ţine tensionat. Și nu e bine. Nu de alta, dar dacă nu îl retrag în depoul vreunui institut de cercetări, şi dacă UE continuă să evolueze înspre EUrabia, riscăm să vedem, în curând, şi un Neamţ turcit. Oricum, mă întreb dacă nu e semnul unui eşec al familiei spirituale patronate de dnii Pleşu & Patapievici faptul că ajunge să promoveze asemenea condeieri.

Scrisă de Mircea Platon
sursa: constiinte.ro

Related Posts

  • CoincidențeCoincidențeDacă ai fi ieșit în anii 90 și-ai fi spus că „Mani Pulite” - așa-zisa campanie anticorupție din Italia - e […]
  • Un sfat util în dezastruUn sfat util în dezastruA apărut președintele de pe nu știu unde. Bine că avem președinte, chiar dacă nu avem conducător. Din cauza […]
  • Unde e lumea reală?Unde e lumea reală?DOW a spart un prag tehnic critic. În mod normal algoritmii ar trebui să genereze mesaje isterice de SELL, […]

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss