Nicolae R. Dărămuş e de multă vreme un nume cunoscut în România, aproape sinonim cu militantismul ecologic. Precum la Pavel din Tars, a existat şi pentru el un drum al Damascului, devenind ferventul apărător al ecosistemelor vitale şi biodiversităţii după cîţiva ani de peregrinări cinegetice şi aventuri pescăreşti. Rodul literar al acestei etape a fost o agreabilă carte de povestiri intitulată Tăul Negru (1993), unde fraza sadoveniană savuros-arhaică se interfera cu mai sobra şi mai puţin sublimata naraţiune specifică lui Ionel Pop. Între timp autorul s-a consacrat literaturii pro natura, afirmîndu-se ca jurnalist de calibru. Unul care nu renunţă nici o clipă la misionarismul său în favoarea conservării florei şi faunei, ambele periclitate de ,,civilizaţia şi progresul” recentelor cîteva decenii. Ca altădată Paul Decei, Nicolae R. Dărămuş s-a mişcat mult, într-o necontenită însoţire cu geografia ţării, căutînd farmecul sihăstriilor montane şi silvice şi cercetînd minuţios spectacolul diurn şi nocturn al sălbăticiunilor. Cerebral şi hiperlucid, în pofida numeroaselor efuziuni lirice şi sentimentale, care sporesc de fapt combustia narativă şi acuitatea analitică, el ne spune că spaţiul în care trăim este în primejdie de moarte, fiind ameninţat concentric de expansiunea tehnologică şi lăcomia parveniţilor. Dar în directă complicitate cu nepăsarea noastră, a celor mulţi şi inocenţi.
Cam astfel trebuie descifrate, grosso modo, mesajul şi simbolistica noii cărţi semnată de Nicolae R. Dărămuş, Inocenţii marii terori (Suceava : Alexandria publishing House, 2013). Însumînd articole, eseuri şi povestiri publicate în presa acestor ani, cartea devine, ca tot unitar, o pledoarie patetică pe lîngă decidenţii politici pentru salvarea habitatelor naturale şi , în ultimă instanţă, a şanselor noastre de viaţă în viitor. Parcursul volumului, care oferă la fiecare pagină argumente persuasive, relevă şi o admirabilă dezinvoltură în utilizarea lexicului, cu desele sale combinaţii imagistice de rafinament, reuşind să-şi capteze total cititorul şi transformîndu-l treptat într-un soi de părtaş. Cum spuneam, dincolo de veşmîntul gazetăresc, mai restrictiv prin regulile sale, avem în carte eseuri dense, temeinic documentate, dar mai avem şi o bogată ofertă literară. Pagini de memorii, aducînd în prim plan, pentru contrast, paradisul pierdut al munţilor, pădurilor şi rîurilor de acum cinci decenii, încă nealterat de om şi pătruns de fiorul divin al Creaţiei. Texte care se adresează întîi de toate raţiunii, invitînd-o la urgentă meditaţie, acum, cînd precaritatea ambientului ne arată că sîntem deja în ceasul al doisprezecelea. Un astfel de semnal de alarmă s-a tras în Occident încă la mijlocul trecutului secol, cînd Romain Gary tipărea Rădăcinile cerului, romanul său despre integritatea primejduită a Terrei. Nicolae R. Dărămuş, care a cunoscut nemijlocit ultimii ani ai paradisului natural românesc, (,,am prins coada timpului”), este deci un pledant îndreptăţit şi avizat. Iar povestea Sebeşului, aproape secat şi dvenit pubelă pentru peturi şi deşeuri industriale, după ce a fost un rîu viu, colcăind de peşti şi aducînd sănătate mediului, este tulburătoare. Firele amintirii, împletite măiestrit, produc efecte beletristice greu de uitat, într-o succesiune care denotă vocaţie.
Alarmant, din punctul său de vedere, este că bogaţii lumii, ecoteroriştii, stupizi şi inconştienţi, sînt ajutaţi în acţiunea lor criminală de tăcerea vinovată a omului onest, cel care a trăit simbiotic cu natura veacuri la rînd, prin înaintaşii săi. Pentru că, precum plastic se exprimă autorul, inocenţii Terrei sînt de fapt ,,semenii noştri înveşmîntaţi în frunze, blănuri, solzi, pene şi chitină, adăpostiţi de ape, pămînt, păduri şi cer”. Ca puţini alţii, Nicolae R. Dărămuş a sesizat la timp gravitatea extremă a chestiunii ecologice, implicîndu-se total, aidoma unui nou erou civilizator, întru apărarea mediului şi vieţuitoarelor sale. A încercat totul, bătînd mereu la uşi închise şi sperînd că, măcar într-un foarte tîrziu, compatrioţii săi obişnuiţi, dar şi cei marcanţi, împreună cu autorităţile, vor înţelege că păstrarea ecosistemelor este o prioritate naţională. După exemplul Occidentului, ecologistul român şi-ar fi dorit ca avangarda luptei pentru conservarea biodiversităţii să fie formată din vipurile ţării, adică mari scriitori, actori şi artişti de toate felurile, oameni de ştiinţă sau de afaceri neintoxicaţi de fantoşa ,,progresului şi civilizaţiei” cu orice preţ. Drept consecinţă, nu ezită să trateze critic, reproşîndu-le lipsa de atitudine, nume ale elitei culturale şi jurnalistice româneşti de azi, precum Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu sau Cornel Nistorescu. Refuzul lor direct ori voalat de a participa la salvgardarea habitatelor naturale reflectă de fapt apatia naţională inexplicabilă faţă de acest insidios flagel care, pînă la urmă, poate distruge viaţa tuturor şi a fiecăruia în parte. Cititorul, devenit aliatul necondiţionat al autorului, urmăreşte cu stupoare pasivitatea vedetelor şi va fi cu siguranţă revoltat de purtarea incalificabilă a unui lider de opinie dintr-o importantă redacţie bucureşteană. Căci tratamentul aplicat unui petent, care vine cu o idee generoasă, aminteşte vremuri de tristă memorie şi egalează, prin absurd şi opacitate, cunoscute secvenţe kafkiene.
Din păcate rezistenţa sinucigaşă la ideea de salvare lansată de autor, coroborată cu vicierea fibrei noastre morale, sub presiunea unor reale sau aparente necesităţi, transformă această luptă crucială în ceva donquijotesc. Iar discursul său incandescent şi acuzator devine treptat doar predica în pustiu a unui apostol singuratic. Însă valenţele educative ale pledoariei, adresîndu-se deopotrivă inimii şi conştiinţei, îi conferă un veritabil statut catehetic. Nicolae R. Dărămuş ne asigură că lupta e de interes planetar şi că izbînda nu poate veni decît prin unirea eforturilor. Faptul că anual omenirea scoate din circuitul agricol, pentru cauze meschine şi false, o suprafaţă egală Belgiei şi Olandei împreună, nu ne ajută să fim mai optimişti. Iar exemple ca cel al Senegalului, unde autorizaţia pentru împuşcarea unei sălbăticiuni protejate, trebuie semnată de însuşi preşedintele ţării, sînt totuşi prea puţine spre a schimba situaţia generală. În goana sa după confort, omul ,,modern” strică echilibrul ecologic, primejduind sănătatea moştenită a Terrei şi atentînd în chip diabolic la frumuseţea ei primordială. Cu ochi de expert, autorul ne arată această frumuseţe acolo unde omul iraţional, alienat de ,,civilizaţie”, n-a modificat încă esenţele, avertizînd însă răspicat că agresiunea contra naturii trebuie să înceteze imediat, căci mîine va fi deja prea tîrziu.
Fraza lui Nicolae R. Dărămuş, adecvîndu-şi modulaţiile afective după relieful atitudinal al comunicării, mai păstrează doar pe alocuri reminiscenţe sadoveniene, el preferînd acum precizia şi acurateţea. De la registrul exactităţii ştiinţifice se lunecă uşor, cu instrumentele poeziei, spre tonuri inefabile, de lirism şi tensiune emoţională. Autorul are voluptatea gestului narativ, chiar şi atunci cînd pare implicat total în actul jurnalistic. Iar dacă ziaristul şi prozatorul îşi dau mîna, aceste pagini, depăşind semnificaţia lor ecologistă, zugrăvesc fără stridenţe, dar percutant, fresca societăţii româneşti de azi. (Vezi de pildă episodul comercianţilor de cafea pe culoarele trenurilor). Nicolae R. Dărămuş, în postura sa de articlier, eseist sau prozator pro natura, ştie bine dozajele care asigură textelor energie şi vitalitate. Altfel spus, un sclipitor melanj de nostalgii, spirit paseist şi vehemenţă critică, rechizitoriu, caricatură şi pamflet. Cartea este în esenţă o construcţie jurnalistică, alertă şi cu impact garantat la public prin aria sa problematică gravă. Punţile către cititor se înmulţesc şi prin desele inserţii literare, adevărate oaze de sensibilitate vizionară. Imaginea rîurilor blasfemiate, a codrilor şi munţilor invadaţi de ,,drumuri, pensiuni, pîrtii de schi, viloaie, ATV-uri, jeep-uri atotbiruitoare şi arme”, devine obsedantă şi obligă la grabnică reflecţie. Este obsesia că mediul nostru natural, recte creaţia lui Dumnezeu, înfruntă acum pericolul dispariţiei. Ne amintim că, pentru gloria şi continuitatea Romei, Cato cel Bătrîn îşi încheia toate discursurile, indiferent de tema lor, cu formula ,,Carhagina trebuie distrusă”. Cuvintele sale erau un îndemn la vigilenţă şi acţiune pentru romani, împotriva unui vrăjmaş care primejduia însăşi existenţa imperiului. Astăzi noi, sintetizînd invers, s-ar cuveni să repetăm zilnic un slogan defensiv : ,,Ţara şi planeta trebuie salvate”. Pentru că nu mai este nimic de distrus, ci doar de apărat.
Autor: Victor Teişanu
NOTĂ: Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.
Sa fiti sanatos!