C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Nicolae R. Dărămuș: Fecala legală și bocetul de masă

copaciProximele proteste de masă, stradale, generate de returnarea Codului Silvic  spre Parlament, mi-ar putea genera două feluri de concluzii.

Dacă ar fi să reacționez exaltat, mi-aș zice: “Românii vor ieși în stradă să-și apere ecosistemul forestier!”. Cum nu pot fi exaltat, îmi spun însă : “Niște români vor ieși în stradă, spre a protesta împotriva distrugerii a ce a mai  rămas din pădurile României”. Pădurile însemnând, din nefericire, cam numai metri cubi de lemn, nu și viață.

Diferența între cele doua alegații este uriașa și ea face și separația  între o națiune cu conștiință – care , având viziunea interesului național – ” strigă” preventiv,  și un popor , care “strigă” doar când ii ajunge cuțitul la os.

Altcumva spus, între cele două rostiri se află prăpastia ce separă strigătul de luptă, de un bocet. Dar, pană la urmă, nici bocetul acesta colectiv nu e de lepadat…

De ce? Fiindcă, repetat , mereu repetat,  el va însemna  începutul constituirii  națiunii române. Căci ce este o națiune, decât unirea tuturor înauntrul unei constiințe fundamentate pe “Unul pentru toți și toti pentru unul”? Situație dezirabiă când pe un om , oricare,  îl doare durerea vecinului, a homleșilor din “cartierul” clujean Pata Rât,  precum și  cea a molidului retezat de drujba și… – ei, da! – durerea bursucului și ursului rămași fără hrană și adăpostul verde, ori a păstrăvului ale cărui pâraie sunt confiscate  de hidrocentralele private ale unor nesătui.

Si, pe cand națiunea sa va fi iscat, cu siguranță poporul va fi ințeles uriașa cacialma a privatizării  patrimoniului natural al României, conștientizând și granița dintre privat și particular. Căci  substantivul “privatizare”  și verbul “ a privatiza” provin din latinescul “privare” , el  însemnând “a lipsi de” ceva, pe cineva: a-l lipsi  de libertate, de hrană, de surse de  viață și de frumusețe. Cel lipsit putând fi  un individ sau un popor.

Când națiunea română se va fi iscat, poporul va fi înțeles că una este să înființezi o brutărie sau croitorie particulară, adică  să-ți duci traiul “făcând”, și cu totul altceva este să-ți duci traiul ca un puturos,  “luând” fără de măsură, prin privatizare – legal adică! –  din darul lui Dumnezeu, făcut  unui teritoriu pe care locuiesc, avand drept de uz  fără abuz,  oameni,  “râul, ramul”, sălbăticiunile locului, viața însăși.

Cea care a deschis ușa marelui rău al “depatrimonializarii” României a fost legea 247/2005 (“legea Flutur”) , cea al cărei slogan  – restitution in integrum –  n-a ținut cont de profilul spiritual, cultural și material al românilor, centrat acum  pe discreționarul “cu ce-i al meu, fac ce vreau eu!”. Și românii au făcut.

Mult mai ușor este să ții un tâlhar la ușă, decât să-l scoți afară după ce l-ai primit în casă. În “casa”  molidului, a apelor, a urșilor, a oamenilor cumpătați ,a intrat tâlharul cu drujbă… Omul prăbușit în paradigma  lui “ a avea”.  Când OMUL  va trăi în “a fi”, atunci și națiunea româna va fi. Ființând liniștiți , împreuna cu ea, și molizii, păstravii și florile de colț.

Un bun prieten îmi spunea că a ne îngrijora  de nuanțe  – de  “cât se taie legal”  – când  fărădelegea  domnește ubicuu – e ca și cum am discuta despre dimensiunea de la care  o fecală făcută și tolerată în capul nostru  devine sfidare…

Fecala privatizării ecosistemului forestier – cu tot ce înseamnă el, de la arbori și izvoare, la sălbăticiuni – este fecală, iubiți concetățeni!  Gerald Schweighofer și întreaga șleahtă de nesătui,  cu buzunare pline si  burți pregătite, sunt numai un simptom al bolii noastre. Când vom deveni națiune, vom avea pletele-n vânt, fără năclăială brună!

Acolo unde există bun simț, legile sunt inutile, iar acolo unde el nu există, legile sunt neputincioase. Așadar, până la apariția bunului simț de masă, cel care ne va genera la timp strigătul de luptă,  e bun și bocetul.

Iar “naționalizarea” surselor patrimoniale – fiindcă pomenirea ei  stârnește reacții pripiților – poate fi înlocuită, ca termen,   prin  “conservarea durabilă” a acelorași surse: pentru uzul generațiilor viitoare. De oameni și de…bursuci.

Autor: Nicolae R. Dărămuș

Foto: Nicolae R. Dărămuș (“Cel care a trait, stie…”)

NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).

Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss