C O N T R A P R O P A G A N D Ă

NICOLAE R. DĂRĂMUȘ: CANITERAPIA CANCERULUI

CANITERAPIA-2mMotto: Din bucata lui de câine s-a hrănit un om pe pâine

Nu o dată, asumându-mi postura de avocat al necuvântătoarelor – fie ele patrupede, păsări sau arbori – am dat prilejul să mi se impute, aparent pe bună dreptate, două realităţi ale destinului meu: practicarea vânătorii, cândva, şi, după 21 de ani de medicină internă, abandonarea acestei profesii în favoarea „avocaturii pro natura”. Privitor la cea dintâi acuză, recunosc: demult, prea tânăr fiind, am purtat şi eu o puşcă. Însă am înţeles – la timp oare? – că îmi prigoneam, crezând că fac sport, propriii aliaţi şi că duşmanul nostru comun era altul, aflându-se mereu în preajmă, oarecum frumos la chip, adesea băgat în haine şi maşini scumpe. Am văzut bine cum seamănul meu, fratele meu este păstrăvul, ursul sau un molid, mai mult decât un beţivan bolnav care îmi intra revendicativ în cabinet ori vreun politician ignorant şi arogant, ambii considerându-se „deasupra” aprioric. Dar fiind deasupra doar prin statul în două picioare, condiţie total insuficientă.

Traversasem o vârstă – discutabilă scuză – când credeam, de pildă, că îndărătul uşilor importante se află indivizi cu adevărat importanţi, că trecând acele praguri „înalte”, voi găsi înăuntru exact ceea ce căutam eu, adică un „om mare”, dacă la intrare scria „director” sau „ministru”. Şi dacă numai demnitarul, capul de la care „se împute peştele” ar fi fost unica sursă a mizantropiei mele, poate că şi în ziua de azi aş fi alergat între spital şi codru, având agăţate la gât, după situaţie, un stetoscop şi un aparat fotografic. Nu a fost să fie aşa, întrucât spitalul mi-a descoperit şi faţa omului de rând. Cu nimic diferită decât cea a demnitarului. Convingându-mă de farsa pe care mi-o administram, fără să intru acum în detalii, am trecut cu „arme şi bagaje” în tabăra aliaţilor pomeniţi la început.

Trecuseră, ţin minte, şase ani de când mă lăsasem de medicină şi aproape o lună de când România intrase în UE. Omul cu care discutam de câteva minute mă trimitea însă cu sute de ani în urmă. Fost pacient, îl întâlnisem pe trotuar şi, cum am obiceiul să spun, trăia „în ciuda tratamentului”. Oricum, boala fusese decelată la timp şi tratamentul bun. Iar dovada se afla dinaintea mea, vorbindu-mi. Mi-am amintit totul: avusese o tumoră malignă şi, post-operator, făcuse chimioterapie şi röntgenterapie după cele mai moderne scheme. Totuşi, văzându-mă după atâta vreme, fostul bolnav nu părea să îmi pregătească un discurs de mulţumire, aşa cum mi se întâmplă cu cei mai mulţi.

„Ştiţi, dom’ doctor, de la ce m-am făcut bine?” – mă întrebă el uşor subversiv. Evident că ştiam, dar la fel de evident era şi faptul că pacientul voia să îmi livreze o surpriză. „Nu ştiu” – zic, în aşteptare. „N-o să credeţi… Am mâncat la greu untură de câine!” Tac şi zâmbesc, dar omul nu se lasă: „Ogarii sunt cei mai buni, să ştiţi. Dar eu n-am avut decât doi”. Simt că ameţesc. Undeva, într-un ungher indulgent al imaginaţiei, îmi ziceam, sfântă naivitate!, că untura asta – despre care auzisem în Bucovina – se ia, eventual, cu linguriţa. Că leacu’ nu-i cu sacu’. Mă înşelam. Zâmbetul meu, simt, are ceva îngheţat şi strâmb. Autoexperimentalul vraci ţine să îmi împărtăşească însă până la capăt – aşa, ca între „colegi” – secretul succesului: „Am mâncat vreo cin’sprezece”. „Câţi?!” strig şi parcă nu e glasul meu. „Cin’sprezece” – vine, răspicat, răspunsul. „Dar cum, de unde i-aţi luat?” – bâigui, gândind că o fi umblat cu laţul după câini fără stăpân. Mă înşelam iarăşi: „I-am avut noi… Câinii noştri. Şi am mai primit câţiva şi de la vecini.” „Câinii crescuţi de dumneavoastră?” mai îngaim sleit. „Cei cu care vă jucaţi prin curte?” „Da. I-am tăiat pe rând. Ce nu face omu’ pentru sănătate?!”

Într-adevăr, ce nu face omul pentru sănătatea lui? Şi ce nu face câinele pentru sănătatea omului? Nu este el, de fapt, cel mai bun prieten al bipedului?
Restul reţetei l-am ascultat calm, stoic, anesteziat. Mă obişnuisem: „Câinele se fierbe, tăiat în bucăţi mijlocii, până se desprinde carnea de pe oase. Se clocoteşte apoi în continuare la foc mic, la grămadă, carnea, cu untura, cu tendoanele, până scad şi se încheagă ca un săpun”. Ascultându-l, gândul îmi zbura la legislaţia UE, privind sacrificarea animalelor. Sau, poate, mai bine a oamenilor. Sper să fiu înţeles, în sfârşit, de ce m-am lăsat de medicină: Pe ăştia, eu, medicul, zi de zi trebuia „să-i fac bine”…

CANITERAPIA-1m

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.

Autor: Nicolae R. Dărămuș

Foto: Nicolae R. Dărămuș

Sursa: Wildlife Romania

NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).

Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.

Related Posts

  • Epoca CocolinoEpoca CocolinoVenea la școală mirosind a pișat mai tot timpul. Hainele ei nu păreau să fie murdare, dar tot mirosea a […]
  • Dreptul de a fi omDreptul de a fi omSunt un om comun, fără excentricități, fără prea multe vicii, un om ce se pierde în anonimatul oricărei […]
  • Exxon ia cu asalt Guvernul DăncilăExxon ia cu asalt Guvernul DăncilăAlegând cel mai bun moment cu putință, reprezentanții Exxon Mobil au luat din nou cu asalt Guvernul […]

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss